Flux în alergare. Sau de ce ar fi prea sărac să-l atingem doar la nivel personal?
Alerg.ro
noiembrie 30, 2020
Note pe marginea cărții Flux în alergare. Tehnici de introspecție pentru o performanță mai bună, de Mihaly Csikszentmihalyi, Philip Latter, Christine Weinkrauff Duranso, Pilot Books, București, 2020
Într-o suflare zis, cartea Flux în alergare e bună, o popularizare nișată pe alergarea de performanță a conceptului de flux al lui Csikszentmihaly, aici cel mult „supraveghetor” al cărții, nicidecum autor principal cum apare pe copertă. O recomand, deși m-am situat ca viziune în răspăr cu ea…
M-am situat în răspăr din start pentru că fluxul în care intru eu, stare pe care ne-au îndemnat autorii să ne-o amintim chiar în debutul cărții, e la polul opus competiției, până la urmă focusul din carte. Fluxul meu e jucăuș, în căutarea timpului pierdut, e colectiv, nu individual, nu are rețete, nici tehnici de autosugestie, de găsit într-o spălare pe creier a psihologiei pozitive, pe care cartea le evită totuși la limită comparativ cu literatura de self-help.
Alteori, când alerg în afara timpului pierdut, fluxul meu vâjâie pe marginea unei prăpăstii, ca pe marginea unei crize și e antrenamentul pentru o bătălie. Trupul fortificat este în contrast cu angrenajele din jur, sarcofagele nichelate pe drum cu mumiile sedentare din ele. Pământul se sfărâmă, asemenea ecosistemelor din jur, iar eu alerg pe muchia sa, bătătorindu-l și ținându-l acolo, ca să nu fie înghițit de asfalt.
Doar în al treilea rând, fluxul e în sensul cărții, dar mult mai rar, în care ne setăm obiective clare, controlabile, de performanță, chiar dacă miza e autodepășirea noastră, nu a celorlalți.
Să mă explic. Când am fost întrebat în prefață care e cea mai dragă amintire despre alergare, mi-am dat seama că nu e când am „înfruntat o provocare dificilă”, ori am scos „cel mai bun timp”, sau am făcut o „cursă lungă”, ci era copilăria în care mă jucam. La grădiniță când jucam prinsea în curte, când descopeream orașul la „mâță lungă” cu creta, pe km întregi de cartier, când ne jucam ștafetă la antrenamentele de atletism, când alergam, nu glumesc, pe crengile copacilor din curtea școlii la mâț din copac. Cine tinde primordial spre un astfel de flux, când timpul era prezent și mai avea răbdare, e mai puțin interesat de propria performanță, ceea ce e substratul cărții.
La un nivel mai profund al conștientizării, fluxul este determinat de factori sistemici, nu doar individuali. A face față realității și a ne simți bine cu ea ține nu doar de psihologia pozitivă a ajustării la sarcinile pe care le facem, ci și de factorii externi. Csikszentmihalyi îi cam trece cu vederea în studiile sale, pe care se bazează cartea la care prestigiosul cercetător e co-autor.
Să luăm doar exemplul copilăriei mele: curțile de școli erau deschise pentru ca noi, copiii, să ne jucăm nestingherit. Strada era bun comun pentru pietoni și șoferi care așteptau respectuoși să se încheie jocul, cu mașini de zeci de ori mai puține ca acum, cu destul loc ca să permită toate sporturile posibile de la mâță la fotbal la rațele și vânătorii. Clubul era public, transportul în comun gratuit ca să ajung la antrenament singur într-o bază sportivă publică și gratuită, spre deosebire de situația de acum. Deci, fluxul este condiționat de factori structurali, exteriori.
Să trecem de fluxul din copilărie și să ajungem la imaginea expusă succint în care corpul meu în mișcare este pus în antiteză cu corpul mortificat din mașină sau la contrastul dintre natură, urbană sau periurbană, și un mediu puternic antropizat.
Contrastul are un rol complet opus pacificării pe cale personală la care ne îndeamnă autorii. Și asta pentru că posibilitatea de a rezolva aceste lucruri care ne enervează într-un oraș este de a crea acea energie colectivă necesară schimbărilor sistemice, nu individuale, în care întrevăd o rețea de piste de biciclete și de coridoare pietonale și transport în comun, asezonate cu spații verzi, locuri de joacă și baze sportive, nu un oraș al traficului auto privat prin care alergăm poluați.
Cum ”pușcă” o asemenea viziune colectivă a fluxului, cu ideea împăcării noastre printr-un flux aflat sub controlul nostru?
Nu ”pușcă” decât dacă vedem că antecedentele fixate de autori (scopuri clare, echilibru provocare – deprinderi motrice, feedback lipsit de ambiguitate) și că rezultatele procesului (atenție concentrată, îmbinarea acțiunii și a conștientizării, sentimentul de control, pierderea conștiinței de sine, distorsionarea timpului, motivația intrinsecă – caracterul autotelic), depind nu doar de raportarea la noi înșine, ci depind mai cu seamă de condiționări exterioare la care trebuie să lucrăm la fel de mult, chiar mai mult, pentru a atinge acea autonomie de gândire și acțiune necesare fluxului.
În același timp, nu se pune probleme de a fi ori ori, ci și și. Adică, de a îmbina fluxul personal cu cel colectiv, mai greu de atins, nu să trișăm strict pe calea individualismului metodologic ori prin guruiala de self help.
Cu alte cuvinte, nu doar noi trebuie să ne ajustăm la flux, ci și realitatea, până când nu o să mai fie nevoie să ne întrecem pe noi înșine, d-apoi pe cei din jur, pentru că suntem deja egali nouă înșine.
Romanian
English