Seara în care orașul a fost pustiu. Seara în care s-a anunțat urgie, în care copacii puteau să cadă peste tot. În seara aceea am alergat.
În seara aceea eu am zis să fiu un soi de Gică Contra. În loc să alerg direct acasă (oricum se întâmplă de vreo două ori pe an să plec în alergare de la birou către casă), eu am făcut stânga împrejur și am dat “fuga în oraș”.
Copilul și soția erau deja acasă. Trebuia să ajung și eu la ei, cumva.
Tot poporul se grăbea spre casă. Niște băieți cu veste colorate se agitau pe bulevardul central, curățându-l de un copac tăiat preventiv, se pare. Eu mă întreptam spre parcul Herăstrău. Oare voi apuca să dau o tură de lac?, mă gândeam. Oare să-mi pun ochelari, să văd mai bine și mai repede când o cădea vreun copac și să apuc să mă feresc? Nu glumesc,chiar așa gândeam.
În Herăstrău bătea vântul, după cum se anunțase. Numai că bătea ușurel. Câteva grupuri de străini veseli (lor nu le-a tradus nimeni avertizarea?), niște navetiste grăbite, câțiva paznici pașnici (mulțumiți că se puteau plictisi în liniște). În rest, simțeam fiorul pustietății.
Oraș în timpul furtunii – Jeremey Mann
Măi să fie, ce-am făcut eu să merit vreme așa bună de alergat și mai cu seamă un “culoar liber”? Prea liber totuși. Lacul se agita puțin, dar nu avea cine să-l admire, în afară de mine și vreo 4-5 alți fugari.
Deja m-am încălzit după vreo cîțiva km. Și lacul s-a liniștit brusc. Hopa, hai că apuc și eu să trec prima dată peste podișca construită de armată, la capătul lacului. Țeapănă! Respect! Eu oricum îmi țineam respirația când traversam podul cu calea ferată.
Gata, am trecut pe cealaltă parte a lacului. Am șanse să ajung întreg acasa, dar stai că n-a venit încă furtuna. Liniște apăsătoare. Nu tu lumini, nici picior de om. Doar ceva gambe de alergător. Însă se știe că alergătorii nu sunt oameni. Ei nu prea au TV acasă, nu prea urmăresc știrile.
Privesc apa din când în când, apoi copacii, cerul. Adevărată terapie. Dar oare mă aflu încă pe lumea asta? Și doamna de la închirieri hidrobicliclete trage oblonul. Așa târziu? Ce-o fi reținut-o? Dar mașina aceea ce caută pe podul care duce spre zona de trandafiri și statui? E clar, visez.
Termin tura din parc. Mă trezesc la ieșire, când ajung la prima trecere de pietoni. Și stau acolo și stau și tot stau și mă uit la semafor, dar și la cer. De ce să mai stau la semafor? Orașul e oricum (aproape) pustiu. Mașinile, multe, sunt deja adăpostite în parcările supermarketurilor de cartier. La ora asta, 7:30, seara), mulți sunt deja, se pare, ascunși sub plapumă, pe acasă.
Fac o pauză din alergarea mea prin vis și mă urc în tramvai. Nu din cauza picăturilor. Doar că Podul Grand e mai rău ca vremea rea. Oare miros a transpirație? Să cobor la Crângași s-o iau pe dig spre Chiajna? Uitasem că e beznă pe acolo. Iar soția e convinsă (după cum îmi spune la telefon) că n-am suficiente kilograme încât să rezist vântului năprasnic, pe marginea lacului. “Mai ajungi acasă?”, întreabă ea. “Mă străduiesc!”, zic eu. Doamne ajută!
Și cobor din tramvai. Plouă ușor. Toată lumea fuge spre casa. Hai să fug și eu. N-am decât vreo 4-5 km până la pădure. Dar nu mă grăbesc, căci tare-mi place pe ploaie. Zig-zag pe străduțe și, deodată, începe marea furtună. Aud zgomote. Hopaa, grindină! Mă ascund după un zid și un stâlp. Un minut am rezistat… și grindina la fel. A urmat ceea ce am tot așteptat: o alergare prin ploaia torențială. Nu prea văd pe unde calc, dar o țin tot înainte! Descătușare, eliberare, o mică nebunie.
Oare ce zic oamenii ăia din mașini? Cred că nici ei nu văd prea bine ce se întâmplă. Nu-s lumini pe străzi. Nici în oraș, nici aici la țară (în satul Roșu). Un biciclist trage un chiot. Îi răspund. Ha! Nu visez, nici măcar acum. Și nu mai sunt singur!
Parcă nu mă pot bucura pe deplin, tot aștept să crape ceva în jurul meu. Că doar a fost avertizare serioasă, de la autorități. Asta au făcut, au băgat frica în sufletul omului. Nu și-n al alergătorului. Dacă nu mă avertizau, tot asta făceam, doar că eram mai liniștit. Mama lor! Ne protejează fundul și ne omoară spiritul.
Încă puțin. Hai că merge un “tempo” până acasă. Dar stai… Unde am ajuns? În Las Vegas? De la Pădure încolo, codrul era luminat ca-n buricul orașului. Să trăiască dom’ primar, ce să zic!
Ura! Am intrat în curte. Totul e la locul lui. Dar hai repede în casă, să nu vadă vecinii nebunu’ în ploaie! Ce-aș fi putut să le explic?
Strașnică alergare. Mulțumesc de avertizare! N-am poze să dovedesc cele scrise, dar știu că mă credeți pe cuvânt!
Florin Simion este inițiatorul proiectului Time Trial Running și scrie constant pe www.florinsimion.com
Romanian
English