duminică, noiembrie 24 2024
Sunt într-un oarecare moment de cumpănă, nu prea știu ce să fac. Asta pentru că mă gândesc dacă sunt un hater, indiferent ce naiba înseamnă asta. Sau poate nu sunt? Așadar, jurnal de activități fizice și gînduri necurate, săptămîna 7-13 mai 2018.

[Adrian Mila]

Evident, am un simț critic mai dezvoltat, care mă poate face să văd colanții pătați ai lui Romeo în loc să mă concentrez la discurs și la povestea de amor cu Julieta, care și ea profitase că e iarnă și nu trebuie să se epileze.

Mă rog, afirmațiile că aș putea fi un hater și că se poate face trafic (nu știu exact ce înseamnă asta) și dacă scrii de bine m-au marcat mai mult decât credeam. Partea supernasoală este că nu m-au preocupat niciodată traficul și nici scrisul de bine, că altfel mă umpleam de pișcoturi…

Gata, mă schimb, dacă nu de azi, măcar azi. Azi sunt bun. Pentru că dacă sunt rău sunt și prost și urât, hai să fiu bun și frumos și dăștept.

#1. La bicicletă a fost dezastru săptămâna asta. Am mers numai cu mașina, ocazie să mă liniștesc și să fiu mai bun.
Drumul cu mașina în București este o plăcere. Domnul primar de sector este bun prieten cu duamna Firea și ajută la rezolvarea traficului, este om gospodar și vine cu soluții.

Ca să nu mai avem accidente în intersecții a făcut niște inovații bine venite. A decopertat asfaltul și a lăsat așa, acum nu mai avem accidente și accelerări în intersecție. Frânezi, intri civilizat, ocolești capacele de canal, saluți politicos lumea, mergi încet, frânezi și apoi ieși încet din intersecție, trecând peste ultimul dâmb. La 10 km/oră orice accident devine minor.

Măsura cred că este pe termen lung sau poate decopertările trebuie să ajungă la maturitate, să se coacă, pentru că încă nu a venit nimeni să asfalteze săptămâna asta.

M-am întrebat dacă sunt cumva strategice lucrările astea, pentru că și pe Tineretului a fost la fel. Se decopertează, se lasă cel puțin o săptămână, apoi se asfaltează parțial. În final se lasă niște șanțuri la toate intersecțiile cu străzile secundare, care mă fac să mă gândesc dacă urmează să fie șanțuri cu apă, de decontaminare sau se pregătesc de o invazie rusească și vor să le facă praf tancurile.

Mă rog, eu am încredere în ei, în domnul și duamna, sper ca săptămâna viitoare să merg doar cu bicla la serviciu, că săptămâna asta am făcut doar 13-14 km pe două roți.

#2. Înotul este baza săptămânii, șapte zile de înot din șapte posibile, ceva peste 18 km. Cât este acest “ceva” nu știu exact, pentru că dragul de Suunto este glumeț. Mie îmi place de el, lui îi place de mine, dar probabil uneori îi este dor de frații lui din Finlanda.

Am ales Suunto pentru că nu mai îmi plăcea Garmin, bug-urile lui și curelele care se rup și costă cât un ceas nou. Suunto este de dimensiuni normale, drăguț, are exact funcțiile pe care le vroiam și este amabil cu mine. Îmi arată diferențe de nivel pe care nu le fac, dar este simpatic.

Săptămâna asta fusese aglomerat la bazin, când ajungeam dimineața mă întrebam dacă a pierdut cineva un ghiul în apă, că parcă îi luase pe toți pofta de înot. Și dacă ieșea unul din apă, intrau doi, și tot așa.

Prima dată ceasul a glumit miercuri. După vreo 2000 m a început să se conecteze cu telefonul din vestiar, i se făcuse poftă de vorbit cu Samsungul, dar nu se, mă scuzați, împerechea. Tot vibra, tot dădea codul, degeaba. A făcut așa vreo zece minute. După care a refuzat să îl mai cunoască pe telefon, se supărase și basta. Am resetat, am șters programul, l-am reinstalat, degeaba. Nu se mai conectează decât prin cablu, cu calculatorul, oricum aplicatia este varză.

Acum a început iar să glumească. Sâmbătă mă uit la ceas și îmi dau seama că înot binișor și că am șanse să cobor sub un barem la care visez, sub 2,4 km/oră. Mă rog, aș putea să fac asta, la craul ajung pe la 2,5 km/oră în general, 2,7 dacă vreau să mă chinui, dar încep cu bras lent și asta îmi micșorează media.

Mergeam perfect, verificat la 30 minute, la 40 de minute, la 50 era grozav. Mă uit la ceas, aveam 2200 m, mai am zece lungimi de bazin și gata recordul personal. Fac vreo patru lungimi, mă uit la ceas, 2220, a inregistrat doar 20 m. Ups. Dau din mâna, mă arunc disperat să alunec prin apă în căutarea recordului. După încă cinci bazine de 20 m ajung la vreo 2260 m, când mă apucă nervii și nu mă mai uit la ceas.

Așa că în final nu știu exact cât am înotat săptămâna asta, Suunto zice că vreo 18,1 km, dar m-a furat ca la fotbal. Poate vrea să își vadă rudele din Finlanda, că a mai fost schimbat odată, acum nu vrea să îmi vadă întoarcerile în bazin, probabil sunt prea rapid.

#3. Mi-am făcut programul de întreținere cu trei alergări săptămânale, să iasă măcar 20 km. Mereu dau de la mine, hai, să fie 21,5 km, în sfârșit, dacă voi continua așa am șanse să alerg măcar cât înot.

Alerg încetișor, am încercat iar potecile de pe Redbull, traseu minunat, sunt invidios pe cei care l-au găsit, bună idee. Bună, dar puțin în contradicție cu ideile administrației parcului, care s-a enervat pe una din poteci și a săpat-o, cam fără șansă, zic eu. Oricum, am alergat și așa, cu grijă să nu stric panseluțele bugetare, binili învinge, toată lumea știe asta.

Duminică am alergat iar pe pista de tartan din Parcul Copilului, ideea minunată (poate singura) a edilului de sector, prima pistă cu tartan dintr-un parc bucureștean. Este o idee apreciată de către toată lumea, indiferent dacă are bicicletă, trotinetă, 1 an sau 80 de ani. Toată lumea se bucură de ea, cu cățel, purcel nu am văzut, dar poate din cauză că am stat prea puțin. Cărucioare, cărucioare cu gemeni, plozi de toate vârstele, pensionari, alergători, alergători care au studiat probabil în Anglia alergarea în sens invers, toți ne bucurăm de această realizare.

Cred că dom primar s-a sfătuit și cu duamna când a ales locația, se simte spiritul gospodăresc, experiența în rezolvarea problemelor de trafic. Pe pistă poți ajunge, și vei ajunge, pe trei căi de acces principale (din Olteniței, Tineretului și Văcărești, este imposibil să eviți pista) care deversează populația în parc. Și pe pistă. Am numărat, mai poți să ajungi pe pistă pe încă șapte alei, dintre care vreo trei nu au altă comunicare decât dacă mergi pe pistă, este o pistă cu adevărat pentru toată lumea.

Altfel, Semimaratonul București a fost principalul concurs-eveniment al săptămânii, la care am o umbră de regret că nu am încercat să particip, la un 10 km sau măcar la cursa populară. Sâmbătă am fost la ridicarea kit-ului, care a mers fulger, problemele de vineri fuseseră rezolvate. Tricoul pare mai bun decât cel regretat de la Adidas, la care criticam până acum croiala, textura, mărimea, că zgârie sau că materialul se agață.

Organizarea de duminică a părut bună, cu multe din vechile probleme rezolvate, cât am interferat eu cu ele. Bude destule, fluxuri normale, ceva vedete care împărțeau zâmbete așteptând amatori de poze, la care au posibilitatea să pună un hastag cu marca de ceas, sponsorii și clinica de cosmetică dentară favorită.

Sistemul de acces în zonele de start era mai simplu, personalul nu mai era rigid, făcând să pară o glumă ideea de descalificare dacă nu respecți zona de start, o simplă evaluare ochiometrică arătând că zona înscrisă pe număr este facultativă. Eu o să tot repet că dacă treci ceva în regulament este de preferat să fie și aplicabil și aplicat.

La start este muzică mișto, antrenantă, toată lumea este campioană și dansează, apoi începe chinul, la km 1 rămâne doar târșâitul adidașilor și gâfâitul. Deja sunt alergători care încep să meargă blajin, ce atâta grabă. Ca de obicei, multă lume aleargă în tricoul oficial, mulțimea seamănă cu o găleată de dude care se revarsă. Dudele, cireașa săracului, iată un bun titlu de articol.

Soția participă la proba de 10 km, săptămâna trecută a fost la cros la Moieciu și a preferat acum o cursă mai scurtă decât semimaratonul. Avantajul traseului este că ajung fără probleme în vreo trei locuri pe traseu, la o mică încurajare, făcînd doar câteva sute de pași, să nu ard prea multe calorii. Silvia apare la km 7 mai repede decât credeam, apoi termină cursa în stilul care în wrestling i-ar fi adus probabil porecla Furia blondă. Ea nu știe ce scriu. Încă.

Abia pe la prânz a apărut ideea să vedem clasamentul, ocupase locul 3/92 la categoria de vârstă și era ceva în zona de primii 18% la general. Na…

Sper să nu plouă săptămâna viitoare, pentru că nu mai rezist în mașină și nu o să mai pot să fiu bun. Rămân doar cu celelate calități, care nu sunt nici ele de lepădat. Oare acum am fost bun? Oare iau și eu like-uri, fără PB la înot, fara selfie și fără poze cu ceasul?

 

Comments

comments

Previous

Pe scurt. Rezultatele

Next

Revista Alerg #40

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also