sâmbătă, mai 18 2024
Sau realitatea vieții de atlet urban văzută în culori. Mai ales sumbre. Jurnal al săptămânii 2-8 iulie 2018.

 [Adrian Mila]

Mereu am fost de părere că trebuiesc interzise concediile de odihnă. Mă rog, ale celorlalți, mai ales dacă postează poze din Caraibe în timp ce pe tine te bate viscolul.

După o săptămână la mare, în care am știut în ce parte este răsăritul doar după orientarea bisericilor, sunt obosit și morocănos. Ca după orice concediu normal de odihnă, sunt cu un deficit maxim de somn și sunt obosit mort.

Dar nimic nu stă în fața poftei de înot, chiar dacă bâjbâi în întuneric la ora 5 dimineața să arunc pe geam telefonul isteric. Fără mare vlagă plec cu mașina la sală. Surpriză! Ca să mă învețe minte, să nu îl mai critic, dom primar a marcat în sfârșit Bulevardul Tineretului, care rămăsese fără marcaje rutiere de vreo lună și jumătate. Poate două.

Singura problemă este că Dorel a uitat să ridice bidineaua și a tras numai linie dublă continuă. Nebunia a început acum vreun an, când ne-am trezit cu sensuri unice în tot cartierul. Că nu se respectă, e altă discuție, eu le respect. Dacă pe jos am până la sală 1 km, pe bicicletă, încălcând un sens unic, fac 1,15 km. Cu mașina ajung în 1,7 km. Ajungeam, pentru că acum trebuie să ocolesc – fără glumă- absolut tot cartierul. Dintr-o dată sala este la 3,1 km distanță, ceea ce nu micșorează poluarea din oraș.

Accesul la Polivalentă sau la Palatul Copiilor sau la parcarea ilegală de 700 de locuri este acum imposibil dinspre Big Berceni. Care naiba este ideea și cum se fluidizează traficul, nu știu. De ce nu a făcut un sens giratoriu, că tot este mare amator de farfurii supradimensionate? Nu știu. Încălcarea benzii duble se pedepsește cu vreo 1300 lei amendă și 30 zile repaus, ca idee.

Încep de luni cu înot. Sumarul pe 30 zile afișat de Suunto a scăzut dramatic. Abia urcasem la peste 80 km înotați în 30 zile, după 8 zile de concediu am scăzut dramatic, până la vreo 50 km, înotul în ape deschise nu este adăugat la cel din piscină. Și cât muncisem… Luni înotul merge, 2,8 km, binișor pentru o zi în care ajung acasă aproape de ora 22. Plecat de la 6, ar trebui să mă scot de la întreținere?

Pe urmă se termină distracția. La piscină este din ce în ce mai aglomerat, chiar și la prima oră. În timpul zilei sunt vreo trei școli de vară care să bălăcesc în piscina interioară, și asta nu ajută deloc la calitatea apei. Intru miercuri timid la piscină, pe suprafața apei plutește o chestie care s-ar chema în mediul rural “zoaie”. Cam așa arăta apa din ligheanul bunicii de la țară, când spăla cu săpun de rufe, dar aia nu era apă în care să mă spăl și eu. Eh, acum înot în genul asta de apă și fac gargară cu ea. Fac o lungime de bazin, apa este onctuoasă, tulbure, se vede la maxim 2-3 m. Mă uit în spate, am umplut culoarul de bulbuci care par eterni, de mlaștină bătrână, aflată în fierbere. Mda, ar trebui să mai lucrez la alunecare, prea mulți bulbuci, nu cred că e șampanie, mai degrabă pipilică și transpirație de la nespălați.

Înotul merge până la urmă o zi da, o zi ba.

Într-o dimineață pe un culoar sunt vreo 10 fete, club de aikido, îmbrăcate în tricouri și colanți, contribuie la creșterea calității apei bătând în ea cu putere, poate iese de o maioneză.

Pe urmă au făcut ceva și au reușit să filtreze apa aia rușinoasă, dar la bazin tot aglomerat a rămas. Duminică mi-a trecut prin cap să încerc să fac o aroganță, programată pentru vara asta, să ajung la 5,5 km înotați, dar trebuie să încerc altă dată. Cu o lipsă totală de chef m-am oprit la 3,2 km, cu întrebarea “dar de ce?”.

Pur și simplu mă plictisisem. Mă ținea și spatele, de ce naiba să mă chinui singur, când o să mă maturizez, când o să mă mulțumesc să caut doar plăcerea, nu și chinul? Azi am ales, gata, doar plăcere. Până la urmă am strâns doar 4 zile de înot, cu doar 11.3 km înot. Așa, și?

Bicicleta a scăzut și ea dramatic. Teoretic doar luni urma să fac vreo 50 km în deplasări cu treabă, dar nu a fost să fie. Dacă mai pun și zilele cu ploi furibunde, pot să fiu fericit că am reușit să fac măcar 45 km toată săptămâna.

Alergarea a fost singura la care am respectat programul, cam pe sărite, dar în total a ieșit. În loc de bazin aglomerat și murdar am alergat într-o dimineață răcoroasă, aproape uitasem ce plăcut este să alerg încet, pe răcoare, în parc aproape pustiu, după o ploaie ușoară. Of, ce bine e.

A doua alergare a fost pe Olt în sus, pe un mal frumos. Sâmbătă am fost la Cozia, pe postul care mă recomandă, de șofer pentru alergători. Nu mă simțeam în stare să alerg nici măcar traseul de 4 km, care urcă peste un deal urâcios, așa că am așteptat să se dea startul și apoi am alergat în amonte, pe un drum pietruit înșirat pe malul Oltului. Încep să fiu mare amator de alergări fără gâfâială, nu sunt prea lămurit ce naiba o să fac peste o lună și jumătate, la semimaratonul VMT, care are o diferența de nivel cotoioasă, de vreo 1500 m.

Apoi am stat la soare, am plecat pe traseu și am așteptat să vină băieții mari. Se bat recordurile la trasee, la traseul lung nici nu îmi dădusem seama că a ajuns primul alergător la mănăstirea Turnu. Relaxat, fără grabă, nici nu ai fi zis că e în cursă. Cozia rămâne una dintre cursele mele favorite, poate odată voi reuși să particip iar la semi.

Când spun Cozia, prima imagine care îmi vine în minte este “pepene”. Auzisem eu că există pepene la unele curse, dar pepenele era ceva în genul ambulanței negre la care visăm toți, care răpește bărbați și îi transformă în sclavi sexuali pentru bogătașele din Monaco.

Sau în genul Balenei Albastre. Mai țineți minte legănatul sincron al ministrului de interne, în paralel cu primărița generală a României, când organizau campanii și concerte în școlile din București, să salveze copiii de Balenă? Este o imagine care mi-a traumatizat retina, am o atracție bolnavă pentru două poze, una este cea cu cele două doamne în tricouri albe, cealaltă cu primărița cu jacă de piele și năframă la gât. Se vorbește de cazul unui actor porno care a rămas cu deficit complet de erecție și incapacitate totală de muncă după vizionarea reportajelor cu campania divelor. Se pare că acum s-a recuperat, lucrează ca balerin, umblă cocoșat, pe tocuri și cu taior și zâmbește hoțoman, făcând “he-he”.

Deci auzisem că există pepene la unele curse montane, dar nu ne întâlnisem. Cred că era la singular și doar pentru premianți, că nici coji nu vedeai.

Eh, la Cozia, acum câțiva ani, probabil în 2013, am înțeles ce înseamnă pepene la finish. O căruță. Poate două. Tăiați profesional de către nenea Iancu, câte o bucată pe alese, “special pentru tine”. Două bucăți, nouă, 99. Dacă aș avea câte un euro pentru fiecare sâmbure de pepene scuipat în iarba din camping probabil aș putea să trăiesc liniștit din dobânzi.

Cursele sunt înșelătoare. Descrierea te păcălește, profilul pare rezonabil, distanțele agreabile, timpul generos. În realitate cursele sunt mult mai dificile decât par, în loc să fie o prăjiturică simplă și ușor de înghițit de fapt sunt destul de greu de digerat, cu teren cu obstacole și pericol de accidentare pentru alergătorul neatent. Mi-au cam plâns cvadricepșii și genunchii după curse și am fost tare fericit când am scăpat de căzături, fiind mai împiedicat de felul meu.

Acum nu aveam treabă și nici dureri. Din păcate, parteneriatul cu organizatorii nu a mai ținut. Era simplu, noi participam și ieșeam pe podium, dar acum se pare că înțelegerea a picat. Mă uitam la timpii de la M+50, bine că nu am participat. La F+50 au fost 6 alergătoare, de au ocupat tot podiumul. Probabil mai rămânea șansa tombolei (deloc de lepădat) sau măcar plăcerea gulașului la cazan, dar începuse să tune și să plouă și am plecat spre casă. La M+50 au fost câte 13 alergători la fiecare cursă, aleargă bezmetici pe dealuri în loc să stea cu nepoțeii.

Relatarea trebuie din păcate să cuprindă și un autodenunț. Am furat pepene de la gura copiilor săraci. Năravul rămâne nărav. Teoretic luam câte o bucățică pentru alergatoarea familiei, ea mă refuza și eu mă sacrificam, am pus mâna pe pepene, ce facem acum, îl aruncăm? M-a refuzat în repetate rânduri, m-am sacrificat din greu, este viciu, ce să fac. Cred că jumătate din pepenele mâncat într-un an îl consum la Cozia. O să duc câțiva pepeni la anul, să mă recompensez, pentru copiii săraci.

Am mai alergat puțin duminică, două ture după ploaie, cât să termin săptămâna cu 23 km, în barem, la acel pace de longeviv, fără gâfâială.

S-a împlinit un an de la operația de hernie de disc. Ca sumar cronologic a fost cam așa:
– Trei săptămâni de repaus complet, mers zilnic pe jos
– Vreo 4 luni de fizio și kineto terapie. Biclă staționară, cu scaun lat și spătar, după vreo 3 luni
– Am reluat înotul după 2 luni, câte puțin, distanță maximă până acum : 3,8 km. Distanță maximă în 7 zile: 21.5 km
– Am reluat bicicleta după vreo 8 luni, pe o biclă de oraș, cu poziție înaltă. Cursieră nu îmi face deocamdată nicio poftă. Plimbarea cea mai lungă: vreo 25 km, 50 km într-o zi, fără efort. Distanța maximă într-o săptămână: vreo 150 km
– Alergarea a început cu ceva frică după vreo 9 luni, cu viteză redusă. Distanța maximă parcursă până acum: 10 km, maxim 23 km/săptămână. S-ar putea și mai mult, dar nu vreau, deocamdată. Nu îmi plac diferențele de nivel, în special coborârile, mai ales dacă aterizez pe călcâi.

Singura cursă la care sunt înscris anul ăsta este semimaratonul de la Via Maria Theresia, de care începe să îmi fie tare frică. Probabil ar trebui și un triatlon, ca să îmi fie frică multiplă.

Ieri la prânz, în autobuzul 133 din centrul Bucureștiului, patru tineri au înconjurat un bărbat și i-au luat telefonul și portofelul. Trei au coborât rapid, la prima stație. Bărbatul a realizat ce s-a întâmplat, o femeie i-a atras atenția că și cel rămas în autobuz era cu ei, iar ăsta a devenit amenințător și violent și a coborât după femeie. Credeți că asta are vreo legătură cu ceea ce se întâmplă la conducerea acestei țări sau este așa, un simplu fapt divers?

Zilele astea mi-am adus aminte de o întâmplare veche, de pe vremea lui Ceaușescu, când bunurile erau ale poporului. În mod oarecum greșit, unii le luau acasă, că și ei erau din popor. Un nene a luat acasă parchet. Teoretic se putea spune că l-a furat. L-a montat în toată casă, mândru de realizare. A fost reclamat la partid.
Care credeți că a fost reacția lui?
– “ Păi ce bă, nu am și eu dreptul să iau niște parchet? Păi ce, l-am scos din țară? Păi nu tot în țara asta rămâne, nu e al nostru, al tuturor, că eu nu am copii?”

Așa că eu îmi permit să rămân sceptic. Nu cred că ne vom face bine niciodată, Vlad Țepeș a fost un accident sau un amator de atrocități. Ocaua lui Cuza a fost o întâmplare. Nu aceste exemple ne caracterizează, sunt doar excepțiile, nu suntem nici japonezi, nici nemți și nici suedezi. #100 de ani.

Ilustrații: Ello.com

 

Comments

comments

Previous

Recomandare. Brașov și Razgrad

Next

Rolul aspirinei în febra musculară

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also