Gata, s-a terminat cu supărarea. A venit primăvara, și din punct de vedere astronomic, și masonic, și calendaristic și faptic. Și eu m-am reapucat de scris. Despre toate: sport, taxe și politică.
[Adrian Mila]
E greu să rămâi mofluz, botos, nervos, irascibil când soarele râde la tine printre crengile înflorite. E superb, este perfect. Rățoii din Tineretului se învârt cu viteză pe lângă rățuște, măcăindu-le fermecător. Vaaai, doamnă, dar ce frumoasă sunteți astăzi, mac-mac-mac, cum vă lucesc penele în apă, stimată doamnă, dar ce lăbuțe delicioase aveți, ce elegant dați din ele, va supărați dacă vă ciufulesc un pic penajul? Și să vezi pe urmă zburătăceală pe lac.
În condițiile astea răsare soarele și pe ulița mea. În sfârșit, după două săptămâni de agonie în piscina care semăna cu un butoi cu varză, estetic și olfactiv, se iau niște măsuri mai hotărâte și se limpezește apa, de poți în sfârșit să îți admiri prin apă degetele de la picioare. Acum are gust-miros pregnant de clor, care pare dulce după cura cu moare de varză și bacterii.
O las puțin mai moale cu înotul, îmi stabilesc o limită de 2,5 km/zi, ceea ce duce spre 17,5 km/săptămână. Mă uit de curiozitate prin statistici, anul trecut înotam cel puțin la fel de mult. Iată, am cel puțin un an de bătut apa în piscină în mod consecvent. Mă rog, sunt trei ani, dar cel puțin de un an am un rulaj demn de o cauză mai bună.
Mă uit în oglindă și sunt nelămurit. La naiba. Dau din mâini în fiecare zi de vreo 3.000 ori. Dacă aș avea câte o gletieră în fiecare mână aș putea să termin lejer de tras glet într-un apartament la fiecare câteva zile, mai ales că nu iau pauză de țigară și nici de șpriț. Dacă aș avea câte o mistrie, aș tencui câte un bloc în fiecare lună. Așa, doar bat apa în piuă.
Mă așteptam ca după un an de înot frenetic să arăt ca un Michael Phelps începător. Ca un Hulk pe bleu. Mă gândeam, bă, dacă mă taie un strănut plezneste cămașa pe mușchi, la naiba, ce o să mă fac cu nouă carcasă?
Când colo, din oglindă se uită la mine un Gigel cu fizic de biscuit. Niște brațe ca două paie, frumos asortate cu un abdomen inspirat de omulețul lui Gopo sau de Dan Bursuc, cu alte două bețe înfipte în dos. Unde ie mușchii bre, după atâta muncă?
Una dintre probleme este că până pe la ora 9 dimineața am consumat deja vreo 1000 de kcal. Mic-dejunul de la ora 5 e consumat de mult iar eu mor de foame, și o țin așa toată ziua. A doua problemă este că poftesc intens și enorm după carbohidrați rapizi, că mi-e jenă să spun simplu “dulciuri”. Apoi, după, ar merge ceva sărat…
Răspunsul “da, dar tu îți permiți, că ai făcut sport azi” este complet fals, pentru că până la ora 10 am consumat 1000 kcal și am mâncat vreo 1500. Soluția de făcut mușchi și astâmpărat foamea mă sperie. Cică să bag proteine la greu dacă vreau mușchi. Chestia asta mi-a intrat în creier de nu mai visez decât omlete, ochiuri cu șuncă și grătare. Nu sunt sigur că asta ar fi soluția de făcut mușchi, dar sună interesant.
Pe foamea asta de proteine mă tenta maxim să iau niște pește, că e dezlegare la pește. La ce bun dezlegarea dacă mănânci carne toată ziua? Nu știu. Bă, ia să se dea pește numai cui a ținut post, că așa ar fi normal.
Îmi venea să râd. Reclamă la pește, ofertă la pește, dorada, peștele național al românului, alături de somon, ajunsese 18 lei/kg. Ofertă specială, calitate extra, termen de valabilitate 29 martie (era în 23 martie). Bre, dar cu ochii ăștia ce facem, vorba poetului, de ce te uiți la mine, cu ochi senini și goi, ce s-a-ntâmplat cu tine, ce se va întâmpla cu noi? Ochișorii păleau spre alb tulbure, cu aromă de toxiinfecție alimentară, de zici pe urmă că nu ai băut destul vin, de aia ți s-a aplecat.
Aproape că îmi venea să iau niște rondele, ceva, cotlet, somon, crap, păstrăv, dar nu am avut nicio încredere. Dacă peștele calitate extra arătă varză, la ce prospețime să mă aștept de la un pește fără cap și fără ochi tulburi?
Mă gândeam cât de ingrați suntem uneori. Mereu vrem ce au alții. Mă duc vineri la primărie, la registratură. Mersesem cu bicicleta, soare, vânt ușor prin plete, perfect. La serviciul unde aveam treabă, biroul gol. Aștept, aștept, aștept. Normal, la cât au salariile cum să stea la birou, mai ales când sunt la relații cu publicul. Și stau și bombăn, of, ce bine e la stat, salariu mare, bonuri de vacanță, răspundere zero, concediu 35 de zile pe an șamd șamd șamd.
În final ajung la registratură, birou lângă birou, excesiv de cald, zgomotos și înghesuit. Ajung la un nene. Poate mai tânăr decât mine, probabil peste 120 kg, cred că depășea limita maximă de greutate a scaunului pe rotile, greutate repartizată în zona mediană a corpului. Aha, zic, ăsta mă înțelege ce înseamnă să ai o tabletă de ciocolată. O linie. O ciocolată întreagă.
Genul care demontează brațele laterale ale scaunului, ca să încapă. Săracul. Bătea cu un deget fiecare literă, în 10 minute am obținut amărâta de recipisă. În timpul ăsta am asistat și la discuția în trei salariați despre apretatul rufelor. Parcă mă uitam la o reclamă tâmpită, două colege discutând despre apretarea rufelor, întrebându-l și pe amărâtul meu dacă el își apreteaza rufele, nu , ia așternuturi creponate, dar le mai calci, nu, dragă, nu le mai calc etc etc etc.
Tot răul spre bine, mi-am dat seama că trebuie să ai grijă ce îți dorești. Am plecat cu viteză cu biclă, soare, vânt ușor prin plete, freeeedoooooom. Gata, mi-a trecut cu lucrul la stat.
Cam toată partea de deplasări a fost cu bicicleta, adică am făcut săptămâna trecută 150 km cu bicla, exclusiv ca deplasare urbană, ceea ce mi se pare aproape perfect dacă o compar cu mașina. Iar trozneste lanțul, iar miroase a schimb de pinioane, de data asta nu cred că mai scap fără cheltuială, dar este muuult mai bine decât orice variantă de deplasare în oraș.
La alergare am reușit în sfârșit să fac așa cum ar trebui, adică am făcut 24 km în trei alergări mai scurte, nu în două alergări de week-end, prea dese și prea lungi.
Prima a fost marți. Ajunsesem acasă obosit și fără chef, stăteam apatic, hopa, e marți, e ora 19. În loc să mănânc mi-am luat colanții și am ieșit la TTR. Alergarea a fost perfectă, mi-a plăcut să simt TTR-ul din partea cealaltă a cortinei, ca alergător, nu doar ca voluntar. Trei ture de lac în noapte, printre bordurile aruncate haotic de primărie pe trotuarul denivelat. Mirosea a primăvară, am ieșit pe ultimul loc, și ce dacă. TTR-ul este acum cu dată fixă, marți, ora 19.30, din două în două săptămâni.
Celelalte două alergări au fost în week-end, era o primăvară superbă, vreme excelentă pentru alergare, nici prea cald, nici prea frig, ciripit de păsărele etc. Probabil dacă alergam spre un grill era și mai bine. Sau o cofetărie, că îmi scăzuse glicemia.
Aproape că mi s-a făcut poftă de alergat la niște crosuri. Intru pe câteva saituri de concursuri, parcă e ceva care nu merge. 110 lei (90 lei pentru primii 50 de înscriși), 140 lei. Ha? What?
Este clar, s-au mărit salariile, trebuie să le luăm banii înapoi. Pâinea de 80 de bani este cu 50% mai scumpă, covrigul standard, hrana de bază a bucureșteanului, s-a scumpit cu 50%, cartofii cu 100% șamd. Coșul de cumpărături de anul trecut, la care nu trebuia să introduci la casă codul pin, că suma era sub 100 de lei, acum este 130 lei. Sfântul hotdog de un leu de la Ikea este acum mai gustos și cu 50% mai scump.
De ce să lăsăm banii ăștia pe piață? Hai să îi luăm. Și așa ajunge o cursă de alergare de distanță scurtă să coste cam cât 30 kile de mere ionathan, cât 6 kile de carne bună, cât 20 de savarine, cât 80 de hotdogi de rumeguș.
Stau și mă gândesc, am plătit 81 de lei la o cursă la care se plângea lumea că este scumpă (și eu, odată), în mijlocul Bucureștiului, cu tot orașul închis, și să dau pe un cros 20 de choix a-la creme? Sau opt profiteroale, de alea cu frișcă naturală, de se lipesc lipidele de cerul gurii, să le iau de la gura copilașilor, 15 kile de pergamute zemoase? Până aici. Gata. Rămân haiduc de alergat solitar.
Înțeleg foarte bine că este o diferență între a bea o bere în fața blocului și a sta la o terasă. Între a găti acasă și a mânca la un restaurant. Dar când meniul este bazat pe semipreparate și congelate și plătesc mai mult decât în vest mi se pare că iau țeapă și prefer să fac un grătar la curte. Ah, uitasem, nu am curte… Ok, la curtea altora, și alergăm prin parc/păduri/deltă/oraș etc. Sau poate la un triatlon, că deja pare chilipir.
Ca un fapt divers, așa, ca între cei cu hernie de disc, nu pot să nu apreciez replica unui fin intelectual de la PSD. Dl. Dragnea s-a internat la un spital privat și nu la unul de stat din cauza că nu a vrut să prejudicieze bugetul de sănătate și asigurări sociale. Asta mi s-a părut replica anului, săracul, și rupt de șale tot a ținut cu statul român.
Singurul gest pentru care reușesc să o simpatizez pe duamna Firea este că măcar și-a asumat ceea ce conduce. Măcar ea s-a operat într-un spital de stat, probabil numai din spirit de contradicție față de domnul Dragnea.
Romanian
English