Și am alergat la singura cursă care îmi poartă numele. Altfel, mic jurnal, foarte mic, de început de noiembrie.
Mă duc să ridic kit-ul. La ce cursă sunteți? La milă. Cum vă numiți, zâmbește agreabil voluntara? Mila. Tresare, crede că fac mișto de ea, dar mă găsește pe listă și chicotește.
Repet, în copilărie m-a cam chinuit numele ăsta de familie. Derivat din Milla, “corectat” de un ofițer de evidența populației pe vremea lui Gheorghiu-Dej, cum, bă, voi nu sunteți români?, m-am cam plictisit de jocuri facile de cuvinte. Cursa asta, de o milă, mi se pare predestinată, și o posibilă răzbunare tardivă a chinurilor din copilărie. Na, că nu e nicio cursă să se cheme Popescu, cursa de un popescu.
Faptul că nu sunt pregătit de o cursă rapidă de semifond este un fleac, când naiba am fost eu pregătit? Adevărată îngrijorare este legată de o posibilă accidentare. Ultimele două antrenamente de viteză au fost complet ratate din diferite motive, săptămâna asta nu am reușit să fac alergarea de miercuri. Se pare că metoda mea de antrenament de viteză are două principii clare:
– Te poți antrena pentru viteză exclusiv prin alergări lente
– Pauza este și ea o etapă necesară în antrenament și se pune ca antrenament
Ca să sfidez complet principiile clasice de antrenament, sâmbătă dimineață fac o porție de înot de aproape 3 km urmată de 10 km de alergare. O zi meseriașă, însorită, două parcuri perfecte, Tineretului și Carol. O să mă tot gândesc cum se poate face o cursă de trail urban care să străbată cele două parcuri, pante, poteci sau asfalt, mă rog, asta ar fi altă poveste.
Maaare noroc cu Facebook, așa văd și eu o postare despre cursă în care scria ora de start, ceda cineva o înscriere pentru start la ora 10. Mă uitasem zilele trecute pe saitul cursei, puteam să pun pariu că iau startul la 10.30, și cu ora asta rămăsesem în minte. Pe număr scria și ora de start, dar cine naiba stă să citească chestiile astea…
De fapt startul era la 10.00, așa că la 10.30 aș fi avut o mică surpriză. Startul era în valuri. Ora era perfectă, îmi convenea de minune. La 6.45 pontam la sală, mai aveam de făcut vreo 1800 m până la norma săptămânală de înot, adică 17 km, ceea ce s-a întâmplat la fix, cred că asta cu înotul înainte de un cros intră la aroganțe. Mai am timp să înfulec ceva, să nu-mi scadă glicemia și să mă roadă stomăcelul în cursa. Nu, nu am ras niște mici.
Puțin după ora 9 parcăm la Piața Victoriei, pe urmă încălzire ușoară, care a fost mai mult alergare ușoară și conversație. Partea de speciale a fost super subțire, lansate zero, ne mai încălzim de la soare.
Mă strecor în zona de start, mi se părea o idee bună să trec pe sub banda de start, ceea ce probabil mă scotea în afara cursei, pentru că se ținea evidența la start, cu o intrare separată în țarc. Hm, mă așteptam la un covor de cronometrare, pentru a avea ceva la sutime de secundă, că eu așa m-am antrenat, la milisecunde.
Nu are sens să încurc lumea, așa că iau startul din spate. Valul este M+35, ar fi cazul să îmi recunosc posibilitățile. Mă uit cu gura căscată cum pleacă lumea, de îmi sare șapca din cauza curentului de aer. Pe primii 400 metri sunt depășit continuu, lucru bun pentru educarea moralului și a psihicului. Pe urmă dispare oxigenul, ăștia fură și aerul din oraș. Gâfâi asmatic, încerc să trag aer și pe urechi, nu prea intră, sunt fratele mai mic al lui Vader.
Nu știam că este așa lung bulevardul ăsta, mama ei de șosea interminabilă, mai mult de 5 minute nu îmi ia de obicei. Cu bicicleta, bineînțeles. La 800 m parcă începe să se stabileze imaginea, parcă apare aerul din nou. În sfârșit încep să mă apropii de ceva alergători din față, în sfârșit prima depășire, strada începe să coboare. La 1200 m mi se pare că nu mai îmi ajung picioarele, ar fi bună încă o pereche de picioare. Ajung la finish cu dorința să mai fi fost încă vreo 3500 m. Evident, nu aveam decât să caut un cros de 5 km.
Cursa asta ar fi perfectă pentru toată lumea, pentru toate vârstele, cred că ar trebui susținută de primării, alergare în fiecare săptămână, crosuri frate, nu concerte. Evident, și cu tombolă, dacă se poate…
Cu riscul de a cădea în păcatul judecării, alergam săptămâna trecută prin parc și depășeam concurenții la un cros. Crosul era de minim 5 km, eu alergam încet și depășeam o grămadă de tineri, nu din cauză că alergam eu tare, ci din cauza că ei mergeau, deși nu cred că făcuseră mai mult de 1 km. De asta zic eu, crosuri cu participare gratuită, organizate de primării, program săptămânal de mișcare, și apoi nu au decât să pună și borduri. Deși, dacă mă gândesc la organizarea de la crosul loteriei, mă cam lasă speranțele.
La finish era medalie, mese pline, mă rog, tot ce trebuie, în afară de podium pentru băiatu’. Dacă aveau podium cu 4-5 locuri poate încăpeam și eu, așa, mă resemnez cu locul 4, care începe să mă caracterizeze. Amuzant, mereu mă mir, cum de la “măcar să termin întreg” ajung la “dacă trăgeam un pic mai tare…”. Nu era cazul de mai tare, că nu aveam cum. Eram destul de fericit că am scos sub 7 minute, ceea ce îmi doream, pace-ul de 4.15 era oricum total nesperat, poate ar trebui să mă mai uit și în buletin. Este suficient să mă uit la graficul de puls (vezi mai sus) ca să înțeleg că nu era loc de mai repede și că de aia alegeam cursele mai lungi, că nu aveam viteză, ci doar rezistență și încăpățânare.
Cam așa s-a terminat o zi superbă de toamnă la șosea, locație excelență, traseul face toți banii. See you next time.
Săptămâna se termină cu doar 65 km de bicicletă – pe motiv de mers cu mașina, 15 km alergare și 17 km înot. Luna octombrie se terminase în barem, cu 438 km bici urban, 106 km alergați și 67 km înotați, ceea ce sper să fie și în noiembrie.
Băgăm totuși și de un beer-mile, că abia mi-a venit poftă?
Romanian
English