Prima dată m-am gândit să renunț după doar nouă kilometri, când deja aveam o întârziere de aproape două ore. Nu m-am gândit că mai am peste 110km (aveau să fie peste 120km). De altfel, tot drumul m-am gândit cât mai am până la următorul punct de alimentare, nu până la final – ar fi fost prea mult*.
de Adrian Ber
Așa a fost și prima dată când am vrut să renunț – m-am gândit ce ar fi dacă aș ajunge până la Avrig, unde era primul punct de alimentare. Și de acolo mai văd eu. A fost bine. Anca și Teodora, din echipa de sprijin, mă așteptau cu brațele deschide și cu o gingășie specific feminină. Am știut atunci că e rândul meu să dovedesc forța de care e nevoie să termin cursa. Zâmbetul mi-a revenit (e mult mai ușor să alergi așa), supărarea s-a mai dus, așa că Negoiu era acum în mintea mea. Și în plus acum aveam și o misiune – Pașaportul de Carpați.
De la Turnu Roșu până la Negoiu nu am întâlnit pe nimeni pe traseu, cu excepția oamenilor de la refugii. Primii oameni de la Negoiu și pașaportul de Carpați lăsat/lansat cu succes m-au mai revigorat. Nu atât de mult ca atunci când am văzut-o, în șaua Capra, pe Oana Gorduna care deborda de voioșie în ciuda frigului și vântului. Tot Oana, de data aceasta Badea, mi-a dat siguranță, iar de la Gabi Solomon am luat o doză de calm specific în șaua Podragu. „Dar ce am zis?” mă întreba Oana la sfârșitul cursei. Păi nimic, dar comunicarea este și non-verbală, iar modul de a fi și comportamentul spun de multe ori mai multe decât cuvintele.
În prima parte, povesteam de momentele când aș fi renunțat din cauza neprevăzutului. Dar a fost un moment când aș fi renunțat de la bine :). Eram bucuros că înaintam cu spor, că noaptea care tocmai cobora nu mă afectează, că oboseala, pur și simplu nu era. Apoi am văzut cheful de la Zârna încins de echipa ViitorPlus, cu foc de tabără (lipsea doar chitara). Atunci a fost punctul când distracția m-ar fi împins să rămân și eu acolo. Dar m-am mulțumit cu un ceai ”demențial” de cimbrișor proaspăt cules și preparat de Ciprian. Iar prima cană m-a întâmpinat, în alergare, adusă de Radu. Iar la plecare le-am zis că treuie să repetăm cheful și cu mine de față. Toată noaptea.
Dar și eu am avut propriul meu chef, tot la „Zârna”. Cu vreo două ore înainte, am ajuns în refugiul ce presupuneam eu că e Zârna și unde știam că voluntarii nu o să mă aștepte, dar o să îmi lase un pachețel cu mâncare. Intru și întreb de prețiosul pachețel.
– Păi să știți că nu era nimeni când am ajuns noi aici, îmi spun cei ce urmau să înnopteze acolo
– Posibil să îl fi lăsat pe sub pat. Pot să mă uit?
– Da, sigur, dar noi nu am găsit decât punga aia de gunoi într-un colț
– Ei, nu era mare lucru, doar un pachețel cu mâncare, mă îmbărbătez eu, mă întorc și, după ce salut, dau să plec.
Tot atunci una din fete îmi zice:
– Dar dacă vreți mâncare, vă putem da noi
După ce frigul aproape că îmi dublase consumul caloric prognozat, nu puteam să refuz o asemenea ofertă.
– Dacă nu vă deranjează, eu nu mă supăr.
Și masa s-a umplut deodată. N-am reușit să mănânc decât un șnițel și câțiva biscuiți cu o pastă preparată din miere și nucă. În timp ce papilele mele gustative erau în extaz, iar stomacul se năpustise deja pe noile resurse de energie, aud o șoaptă lângă mine:
– Cred că e alergător…
Mă întorc și răspund: – Da, dar amator.
Așa că printre înghițituri am răspuns la întrebări despre traseul din ziua respectivă. Și deodată a venit întrebarea
– Auzi, tu alergi Doi munți?
– Da.
– Ești cumva Adrian Ber?
– Da.
– Fetelor, scoateți repede aparatul, ia uite ce noroc a dat peste noi.
Și trebuie să recunosc că la poze am fost și eu emoționat, molipsit de emoția lor. După care succint le-am povestit unde și cum mă antrenez, de când și cât alerg. Deși compania era excelentă, iar bunătatea și ospitalitatea păreau fără limite, era timpul să plec. Evident nu am scăpat și fără un pachețel de drum.
La Pecineagu, Anca, Teodora, Teia și Maria aliniaseră mașinile în capătul barajului și mă încurajau de parcă era finishul. Avea să vină și el, dar după încă aproximativ un maraton. După un mic dejun frugal, Teodora se decide să alerge cu mine. Ooo, ce bine e să mai alerge cineva cu tine – parcă prind aripi. Din păcate nu m-au ținut decât până după Vârful Funduri. De la refugiul Grind 2, m-a preluat Gabi și așa am avut pacer până la finish. Din păcate alergarea s-a transformat pe ultimele ore în mers mai alert.
O ultimă zvâcnire și ajung la fântâna lui Botorog. Aici mă așteaptă linia de finish – umană. „Tară, țară, vrem ostași!” strigă voluntarii. Bucuros fac acest ultim efort. După alergare merge un duș – de data aceasta cu șampanie. Iar după ce am primit și cea mai frumoasă medalie de finisher: o coroniță din frunze de fag (ooo, ce bine miroasea) împletită de Anca și un buchețel de flori culese de copiii și soția mea. Bucuria și emoția au fost cu atât mai mari cu cât Ana și David, copiii mei, vădit emoționați, mi le-au oferit.
O îmbrățișare de grup cu cei care au fost familia mea în weekend. Le mulțumesc – poate aș fi reușit și fără ei, dar cu siguranță ar fi fost mai greu, mai periculos, și, cel mai important, nu ar fi fost atât de DISTRACTIV.
*Adrian Ber a alergat, timp de circa 40 de ore, peste 130 de kilometri, pe crestele a două lanțuri muntoase, Făgăraș și Piatra Craiului, reușind astfel să termine cel mai lung ultramaraton montan din Romania.
Romanian
English
Felicitari!
Atata munca si atata vointa nu e deloc usor de gasit intr-un singur om.
Respect!