Abia apucasem să refuz o invitaţie pe Facebook, că am fost întrebat de încă doi prieteni dacă nu particip la Maratonul Internațional Brașov. Nu, nu particip, am spus. Nu au cerut explicaţii, dar eu nu mă mai opream din comentat. Între timp – după cum o să vedeți mai jos – am participat totuși la concurs. Dar până a povesti despre asta, să încep cu o mică istorie.
Când am început să alerg, mă uitam la concursuri cum se uita Leonardo da Vinci la Mona Lisa. Cu adoraţie. Deşi poate alţii o vedeau urâtă şi grasă, pentru el era frumoasă şi deşteaptă. Sau aşa i se părea, asta înseamnă adoraţia îndrăgostitului, un soi de Romeo şi Julieta care mor atunci când trebuie.
Pentru că dacă supravieţuiesc ar afla că Mona Lisa zâmbeşte timid ca să ascundă seminţele de mac rămase printre dinţişori de la covrigii de dimineaţă şi mâinile le ţine împreunate pe abdomen în urma crampelor pricinuite de consumul simultan de cireşe şi apă de la fântână.
Toate poveştile mele despre alergare erau idilice şi zugrăveau colţuri de rai, chiar dacă acele colţuri nu mai aveau apă la punctele de hidratare şi destule bude pe traseu. Apoi au apărut şi seminţele de mac în dantură şi efectele abuzului de fructe crude. Julieta s-a îngrăşat şi a fost deformată de sarcinile multiple, Romeo a chelit şi îşi plimbă burta în colanţii rupţi. Nici cursele de alergare parcă nu stăteau mai bine.
Acum, în primul rând citesc regulamentul concursului înainte să mă înscriu. Pe urmă aleg. În acest caz…. cum să zic…
Este cineva care mi-a spus de câteva ori că eu greşesc în mod sistematic, de ani de zile, de zeci de ani. Marea mea greşeală este că acord încredere oamenilor, firmelor sau instituţiilor. Pe urmă îmi dau seama că am greşit şi devin furios, deşi ei poate nu sunt de vină că am fost eu orb, sau măcar cu miopie avansată.
Ei, în acest caz, de la început a fost ceva care mi-a displăcut, de la prima citire a regulamentului. Era ceva acolo, fie limitarea locurilor de înscriere („asta este o chestie psihologică”, ziceau „avocaţii”, psihologie ieftină şi în mod evident eronată, ziceam eu) fie taxa disproporţionată în cazul în care alergătorul vrea să îşi schimbe înscrierea. 50 lei, cât taxa la alte curse, atât este amenda care te paşte în cazul nefericit în care vrei să modifici înscrierea. Sunt chiar curios cum au ajuns la suma asta. De ce nu 100 lei, de ce nu 500?
Până la urmă m-am înscris, deşi în mod sigur nu a fost dragoste la prima vedere. Am fost tras de urechi, că „toţi ziceţi aşa, şi pe urmă vă înscrieţi”, da, eram curios şi până la urmă m-am înscris. Primul lucru pe care îl fac atunci când mă înscriu (mă rog, al doilea, primul este să mă înscriu) este să achit taxa. Acum nu am achitat-o, pentru că am primit o invitație.
Primesc primul e-mail.
Paranteză. La fiecare concurs există o echipa de organizare, în care sunt mai mulţi membri, cu diferite sarcini. Unii au de alergat după autorizaţii, să stabilească un traseu şi să obţină aprobarea lui. Alţii se ocupă cu găsirea sponsorilor. Alţii de înscrieri, urmărind înscrierile, plăţile, interfaţa de comunicare cu alergătorii, gestionarea voluntarilor etc. Toate activităţile sunt grele şi importante şi este un volum mare de muncă, care creşte pe măsură ce scad orele până la startul cursei.
În acest caz, impresia mea este că în echipa de comunicare sunt: o fată tânără şi drăguţă, probabil cu stres de bacalaureat, un fost salariat la direcţia taxe şi impozite şi un specialist ANAF concediat pentru exces de zel în recuperarea creanţelor. (Sper ca acest articol să fie încadrat la proză umoristică slabă, ironii ieftine, nu calomnii, de către eventuală instanţa la care aş putea fi reclamat).
Scrisoarea, uşor şchioapă în formula de adresare, totuşi suntem la nivel de „dragă” începe aşa:
„Dragă participant, Îţi mulţumim pentru înscrierea la…… (urmează o prezentare scurtă a frumuseţilor urbei, scrisă probabil de domnişoara din colectiv).
Salariatul de la taxe îmi zice care sunt detaliile de plată. Intervine specialistul ANAF, pe numele său Sile C, cu punctul pe „i”. „Dacă plata taxei de participare nu se realizează în trei zile lucrătoare (72 de ore), înscrierea ta va fi anulată. Pentru a fi la curent cu regulamentul concursului vizitează pagina maratonulbrasov.ro/info/regulament/.” Omite să transforme termenul fatidic şi în minute.
Da, asta este o indicaţie utilă, mai ales că se mai modifică din mers unele lucruri în regulament, am remarcat la taxe.
După 78h39′ primesc următorul e-mail: „Salut! Te informăm că înscrierea ta la Maratonul Internaţional Braşov 2015 va fi anulată în termen de 24 de ore din cauza lipsei plăţii taxei de înscriere în 3 zile lucrătoare de la data înregistrării.”
Nu ne mai iubim. Adio „dragă participant”. “Salut”? Nu îţi mai place de mine? Nu erau sentimente? E vorba doar de bani?
Mă enervează formulele de adresare „Salut” venite impersonal de la aceeaşi „echipă de organizare”. Sunt lipsite de politeţe, părând scrise de ăla de la ANAF, către un potenţial delicvent rău-platnic.
Îmi aduc aminte doar de acel banc vechi şi răsuflat, cu copilul care înghite la restaurant o monedă şi se sufocă. Se înverzeşte la faţă, urlă, mama este disperată, vine cineva: sunt doctor, daţi-mi voie, dar nu reuşeşte să facă nimic, copilul înghite şi mai mult moneda care alunecă îngrijorător pe esofag.
Vine al doilea doctor, degeaba, copilul se sufocă, clipele sunt numărate. De la masa de alături se ridică un domn sobru. Calm şi profesionist. Îl apucă de ouţe pe băieţel, strânge ferm, copilul urlă şi scuipă moneda. Domnul lasă ouţele copilului în pace, şterge moneda cu batista, o bagă în buzunar şi se retrage la masa lui.
Mama plânge şi merge după el, „domnule, cum aş putea să vă mulţumesc, aţi fost incredibil, ce specialitate aveţi ca medic?” „Doamnă, nu sunt medic, lucrez la ANAF, sunt specialist în recuperări creanţe” a fost răspunsul domnului sobru.
Aşa şi acum. Încercând să scap de mâna strânsă ferm pe dotările mele, dau un telefon şi două mailuri, curios să văd cum îmi este anulată înscrierea. Spre regretul meu, trec 24,25,26 ore şi apar doar cu plata întârziată pe lista de participanţi. Pe urmă? Vine mail.
„Dragă participant, Îţi mulţumim pentru plata taxei de concurs. În acest moment înscrierea ta la Maratonul Internaţional Braşov 2015 este validată.”
Uraaaa, iar a apărut fataaaa! Ne iubim iar şi ne spunem „dragă”!
Deja căutam din nou motive să nu particip, dar nu am găsit, şi duminică dimineaţă mă trezesc la ora 3.40, convins că o să ajung la 8.01 la zona de start şi nu o să îmi dea kit-ul de participare, că am ajuns după ora 8.
Pe Valea Prahovei mă uit la termometru, 9-10 grade. Uraaa, o să fie răcoare. La intrarea în Braşov, pe la ora 7 erau 17 grade. Pe urmă nu mai ştiu. Prognoza era că va fi o zi caniculară, şi de data asta nu au greşit.
Ridicarea kit-ului a mers rapid, domnişoara s-a uitat la mine şi a vrut să îmi dea un tricou S, care cred că ar fi fost cam slim-fit. Ridicarea kit-ului a fost rapidă, inspectarea lui şi mai rapidă, că nu erau multe de trecut în revistă. Tricou, să zicem tehnic, un breloc S-Karp, mai am vreo trei cred, o eugenie de la Herbalife (jumătate de eugenie, că are 15 grame) şi o pungă mare şi goală de la Telekom. Mă rog, şi numărul de concurs cu chip.
Îmi vine să râd, dacă aşa arată un kit cu nu ştiu câţi sponsori mari şi cu taxă premium, sunt curios cum se descurcă ceilalţi organizatori. Eu, care militez pentru scoaterea tricoului din kit (şi implicit din taxa obligatorie) stau şi mă întreb cum arată kit-ul fără tricou. O pungă magenta, un batonas nutritiv şi un breloc de chei, cam aşa ar arăta. De, se poartă minimalismul.
Dar să trecem la alergare. Nepregătit şi cu un rest de febră musculară, am apelat la arma secretă. Ţinută pentru zile grele, am scos amuleta minune, cheia succesului: am luat pe mine un maieu de campion, primit de la un mare campion. Și mă bazez că el mă va scoate la linia de finish. Este doar pentru ocazii speciale, şi acum în el am speranţa. Fane, ştiu că mă va ajuta!.
La start. Îmi place muzica. Prezentatorul e vivace, ne ştim, ca să zic aşa, surpriza este trupa de percuţie. Mi-a plăcut, a reuşit să mă aducă în starea de războinic maori înainte de start, nu e chiar haka, dar este mişto.
Startul este la 9 fix, traseul are 10,55 km şi se parcurge de atâtea ori cât ai plătit. De două ori la semimaraton, de patru la maraton. Teoretic este plat, atât de plat cât poate fi la Braşov, adică vreo 60 m diferenţă de nivel pe fiecare tură.
Un pic de înghesuială la start, dar strada se lăţeşte şi începem să ne jucăm de-a depăşirea. Traseul merge la vale, marfă. Marfa ţine un kilometru, apoi se schimbă în urcare în plin soare. Este încă devreme, dar soarele arde. Pe traseu sunt voluntari şi poliţişti la fiecare intersecţie şi la fiecare trecere de pietoni, şi chiar îşi fac treaba. Traseul este în mare măsură sub trafic parţial, se aleargă pe banda centrală, mai sunt deschise traficului rutier încă două benzi, pe care sunt blocate maşinile.
Şoferii au vocabular de şoferi, plin de urări, menţionând diferite rude, sărbători religioase, decedaţi şi sfinţi. Pietonii au şi treaba lor, tot cu vocabular de şofer. În acest mic balamuc, voluntarii îşi fac treaba ferm şi hotărât, avem (ăia, cum le zice, participanţii) prioritate generală.
Zona de pe la km 2 la km 5 este neplăcută. Relativ liniară, în plin soare, care bate din faţă, şi la minunea asta se adaugă o uşoară pantă, cât să îmi macine energiile. Din fericire am fost precaut şi am luat cu mine centura cu bidon, că altfel eram terminat. Apa era disponibilă doar la pahar, ceea ce poate doar să mă încurce şi să îmi umple plămânii cu lichid. Îmi este imposibil să beau în alergare din pahar. Dacă m-aș opri să beau trei pahare mai bine nu mai ies să alerg, că jumătate din timp aş petrece-o la punctele de alimentare.
Fac o prima tentativă să beau apă din alergare, nu reuşesc şi asta nu mă miră, nu este nimic nou. Mă înec, tuşesc, strănut, îmi iese apă pe nas şi pe ochi, aşa că rămân în baza apei din bidon.
De la km 5 viața este mai frumoasă, tot în soare, dar măcar este la vale. Prima tură se termină în mai puţin de 10.5 km, deci traseul va fi puţin mai scurt şi asta nu mă supără. Rămân fără apă în bidon, până la urmă mă opresc şi îl umplu din nou, marele pericol este deshidratarea. E caaaaald. Soareeeee. Pantăăăăăă.
Este imposibil să ţin un pace constant, pot doar să încerc să am un efort cât de cât constant. La tura a doua îmi fierb creierii. Asfaltul dogoreşte şi este abia ora 10, curg apele pe mine, când nu mai transpir intru un pic în panică şi bag apă la greu. Încerc să estimez un timp, este imposibil, pantele şi soarele schimbă toate datele.
Aveam o oarecare strategie de cursă, care întâmplător îmi iese. În mod sigur datorită platoşei dată de maieu, mă agăţ de el cu dinţii şi parcă distanţele se scurg mai uşor, gelul parcă are efect, în centru sunt nişte nunţi, ia uite ce fete frumoase, şi apoi nici nu ştiu când se termină cursa. Am mers relativ constant, parcă mi-e ciudă că nu am terminat cursa doborât de tot, că mai aveam energie destulă. Va spun eu, maieul a făcut jumătate din treabă.
Timpul nu spune nimic, oficial a fost 1h:41min:04sec, neoficial distanta a fost 20.75 km, căldura a fost egală pentru toată lumea. Condițiile dificile, în nici un caz favorabile unui record personal, m-au avantajat în oarecare măsură, pentru că eram neantrenat și fără nici un obiectiv, așa că am alergat relaxat. Am terminat cam în primii 20% la general, locul 13/72 la categoria M+35. Înainte de ora 11 soarele ardea ca naiba, îmi venea să mă pup de bucurie că nu m-am înscris la maraton, să iau toate ultravioletele de la ora 13.
Am mai aplaudat câţiva prieteni, apoi am plecat spre casă, ca să auzim în trafic aceleaşi complimente adresate de obicei alergătorilor care participă la o cursă prin oraş.
Ce mi-a plăcut:
– voluntarii. Instruiţi, fermi, descurcăreţi, indiferent de zona în care au acţionat. Aveau apă la sticlă şi ne ofereau apa lor, ceea ce m-a mişcat, că nici ei nu stăteau în aer condiţionat.
– erau mulţi fotografi din partea organizatorilor, deci nu rămânem doar în baza selfi-urilor.
– medalia personalizată. Din nou spun, putea fi şi un pic mai mică.
– organizarea precisă în zona de start/finish.
– cronometrare electronică, clasament live. Clasamentul avea însă cel puţin două erori, mai încolo nu ştiu.
– toboşarii, muzica, prezentatorul.
Ce nu m-a convins:
– în oraşul în care îmi doresc să trăiesc este a treia mea cursă de alergare pe distanțe lungi şi prima de plat. Are taxele cele mai mari şi este doar la prima ediţie. Se pare că este mai scump să alergi prin oraş decât pe munte.
– regulamentul, comunicarea, deja am zis ce aveam de zis. În ultima săptămână înainte de cursă comunicarea a devenit mai bună, cel puţin din ce se vedea pe Facebook.
– kit-ul. Mai insist? Vreţi poză?
– eu din afacerile cu sponsorii nu mai înţeleg nimic. Absolut nimic. Există şi o cauză umanitară a maratonului, 10% din totalul încasărilor şi taxele de la cursa de 5 km merg la Fundaţia Telekom, care îi donează asociaţiei “Copii de cristal”. Ceea ce nu înţeleg eu: dacă Telekom nu sponsoriza cursele, taxele generale erau cu 11% mai mici şi cursa de 5 km gratis? Dacă organizatorul vroia să dea banii unei asociaţii, mi se părea dreptul lui şi nu ziceam nici “pâs”. Dar prin Fundaţia Telekom?
– categoriile de vârstă parcimonioase, 18-34 şi +35.
– apa la pahar. Eu am băut în cursă minim 1,2 litri de apă și ar mai fi intrat. Asta ar însemna cam 12 pahare. De ce să pierd timpul încercând să beau din pahar, de 12 ori, în loc să beneficiez de 3 sticle de 0,5 litri?
Romanian
English
Ma bucur ca am fost colegi de suferinta – desi eu am suferit cu vreo 40 de minute mai mult pe aceeasi distanta 🙂
Din fericire si eu am beneficiat de inscriere gratuita, pentru care multumesc din nou alerg.ro !
Cred ca pretul mare este dat de atributul „International” auto-acordat. Cum zicea cineva langa mine inainte de start: „am vazut eu un negru, de aia e international”. Si mai e o treaba, am senzatia ca la majoritatea curselor organizatorii nu isi fac calculele plecand de la costuri, ci isi stabilesc niste taxe „la nivelul pietei” si vad apoi ce pot sa faca de banii respectivi. In cazul de fata nivelul pietei a fost stabilit la cel al MIB-ului, ceea ce este evident o greseala.
Si cu alimentarea sunt de acord. Desi am inceput in ultima vreme sa folosesc pahare pentru a putea combina izotonic si apa, am remarcat si eu lipsa sticlelor. O problema si mai mare mi s-a parut distribuirea punctelor pe traseu: km2, km3, prea apropiate, apoi „seceta” pana la km 7. Greu sa iti stabilesti o strategie de hidratare, mai ales ca initial s-a anuntat ca va fi un singur punct la km 5, pe langa cel de la start.
Am apreciat insa la maxim ideea furtunelor cu apa, a fost extrem de bine venita in conditiile date.
Un alt punct slab este alergarea prin trafic, inevitabila presupun la traseul ales si la numarul mic de participanti. Dar sa adaugi autobuzele extrem de puturoase ale Brasovului la povara caniculei mi se pare inuman.
Cred totusi ca ar trebui incurajat evenimentul, numai insistand si corectand de la an la an neajunsurile poate progresa. Nu cred ca exista eveniment care sa iasa din prima bine.