Grizonotoane

GRIZONoTOANE: Viva alergarea

E cunoscut pentru verva frazelor sale şi pentru perspectiva inedită pe care o aduce asupra lucrurilor simple din lumea alergării. Verbul îi e tăios precum un sprint cu pulsul la 200 de bătăi pe minut. Descrierile îi sunt plastice şi armonioase ca un fuleu de kenyan. Ce să mai zicem? Doar că i se spune Grizon şi că din această săptămînă va scrie regulat pentru alerg.ro. Să nu uit: e şi alergător, evident.

Peste doar două zile voi alerga la semi-maratonul organizat de Ro Club Maraton. Gerar îi zice, pentru că e la sfîrşitul lui ianuarie.

Îmi place că e organizat într-un loc familiar mie: Parcul Politehnicii. În tinereţe (oh, da, e ceva vreme de atunci) eram absolut îndrăgostit de acest complex de învăţământ superior. Clădirile Institutului, cu o arhitectură deosebită de cea a oribilelor blocuri comuniste, îmi creau senzaţia plăcută că învăţ într-un campus universitar american. Văzusem aşa ceva doar prin filme.

Chiar îmi era drag drumul de acasă pînă la şcoală. Odată ajuns şi intrat în amfiteatru sau în laborator, o mare parte din farmec se risipea însă, pentru că la Energetică se preda revoltător de multă matematică (din nou, după gustul meu) şi, în plus, se puneau absenţe cu atâta obstinaţie că deabia aveai şi tu timp să joci câte un bridge între două cursuri.

Era imediat după cutremurul din martie 1977, când – după ce ne-am liniştit în ceea ce priveşte rudele apropiate – într-un grup de studenţi din cartierul Militari am pornit spre Politehnică, noaptea, printr-un întuneric de smoală, pe jos, asta pentru că ITB-ul de atunci (precursorul actualului RATB) era blocat şi luminile de pe stradă stinse (cutremurul a avut loc la ora 21:22). Nu vreau să vă spun dacă eram îngrijoraţi în ceea ce priveşte soarta preaiubitei noastre facultăţi sau speram din toată inima s-o găsim în ruine. Oricum, fapta asta dovedeşte legătura strânsă (de iubire? sau de ură?) care se crease între noi şi Poli.

Dar dacă s-ar fi dărâmat Politehnica atunci, am mai fi avut noi acum unde să alergăm semi-maratonul Gerar?. Nu ar fi fost păcat?

Care Gerar, se pare că îşi va onora numele, cu minus 10 grade cel puţin, după cum zice INMH-ul. Sunt oarecum îngrijorat în privinţa celor fără experienţa alergării pe frig. Imediat ce se termină cursa, în primele cinci-zece minute maximum, le recomand să îşi pună haine uscate. Pneumonia este o boală absolut neplăcută şi, în plus, avem nevoie de ei şi în anii ce vin. La Gerar, evident.

În ce priveşte echipa mea, VIVA pe numele ei, e foarte bună, nu-mi fac probleme. Desigur, am făcut trei antrenamente împreună în ultimile două săptămâni, pentru a mai lucra la omogenitate…

Deşi sunt atît de multe lucrurile care ne unesc. Îmi vine acum în minte, cum cu trei ani în urmă, pe ultimul kilometru al Maratonului Bucureşti m-au aşteptat doi colegi de club, care au alergat lîngă mine şi care m-au încurajat „rezistă, ai mari şanse să termini sub 4 ore”. După ce am terminat cursa (în 3h:58min:15) tot ei au pus imediat o pelerină pe mine şi mi-au dat apă, căci eram cam dărâmat. Le mulţumesc şi pe această cale pentru ajutorul oferit atunci. Astfel de gesturi ţin de farmecul alergării…

Duminică, acei doi colegi vor fi partenerii mei de echipă. Viva alergarea

Comments

comments

>
Previous post

Gata, pariurile pot începe!

Next post

Gerar în imagini

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *