Jurnal de atlet urban, săptămâna 25 aprilie – 1 mai 2016. Zile de biciclit, zile de bălăcit, că de înot nu se prea poate vorbi. Și puțină alergare. În rest, mai multe întrebări fundamentale: de ce plătim mai mult pentru întreținerea mașinii decât pentru întreținerea personală? Sau: de ce o șa de bicicletă arată precum un negativ de fund de Jennifer Lopez? Hmm, voi ce ziceți?
Luni. Mă simt pedepsit. Probabil că nu am fost cuminte şi acum am interdicţie la plăcerea de dimineaţă. Plouă, afară este întunecat şi trebuie să las bicicleta. O strâng în braţe şi o las singurică în hol, îmi iau umbrela şi plec agale spre metrou, în aerul rece şi care acum pare curat.
Călătoria cu metroul când este vacanţă la copchii îmi place, mai ales că nu apucă să intre în monotonie şi să devină neplăcută. Este liber, stau jos şi mă holbez la lume, chiar dacă asta poate însemna că mă mai holbez şi la câte o fată, doar accidental.
Se împlinesc vreo 10 zile de la o mică intervenţie chirurgicală, soldată cu două copci şi o viitoare cicatrice masculină pe figură. Recomandarea medicală a fost simplă, să evit contactul cu apa (doar în zona cu pricina, tot trebuie să fac duş…) până după Paşte, respectiv până cade coaja. Până cade singură, nu cu ajutor, aşa cum este plăcut să tragi de marginile ei.
Abia ieşisem pe uşa cabinetului şi deja mă gândeam ca totuşi să decalez termenul. În loc să fie după Paşte, hai, nu o fi foc dacă merg la bazin vineri înainte de Paşte. După încă o zi termenul scăzuse cu încă două zile, hai, poate merg miercuri.
Apoi deja fierbeam de nerăbdare. Ce să fac, să încalc recomandarea medicală clară, care suna a ordin? Aşa, pur şi simplu?
Nu pot să încalc cu premeditare şi bună ştiinţă sfatul unui medic. Decât dacă apelez la forţe şi instanţe superioare, aşa cum am mai făcut de multe ori când trebuia să iau o decizie dificilă. Aşa că am dat cu banul. Ce judecată poate fi mai bună decât a Fortunei?
Dau cu banu’, iese bazin. De luni, adică am redus aşteptarea de la o săptămână la nimic. Ca să fiu sigur, mai invoc o dată Fortuna, dau iar cu banul, iar iese bazin, uraaaa!
Seara mă prezint la bazin, tremurând de poftă de apă cu clor, adulmecând aerul umed.
E plin. Primul culoar este ocupat ferm şi fără discuţii de desantul de gospodine. Jumătate dintre doamnele de la aquagym ar face cu brio faţă unei reclame la Dry Cooker, mai sunt rătăcite şi nişte fete mai tinere, dar celor mai multe le pot spune fără nici o ezitare “sărut-mâna”, o parte fiind bunici de tineri înotători. Ştiu asta pentru că la sfârşit una dintre zâne îl îmbrăţişa cu drag pe un puşti lejer supraponderal, mândră de ce bine a hrănit nepotul purtător de burţi, ţâţe şi şunci.
La noi este aglomeraţie mare, eu sunt, evident, tot la grupa de începători. Este ziua mea norocoasă, ştiam eu ce ştiam când am dat cu banul. Ca un făcut, toată seara nu facem altceva decât variaţii la înotul pe spate, care îmi vine ca o mănuşă, fiind singura poziţie în care mă pot deplasa fluent. Şi stau şi cu mufa afară din apă, conform cu sfatul doamnei doctor, na. Este probabil prima seară în care nu înghit câteva guri sănătoase de apă cu clor.
Pe primul culoar trag cu ochiul la bunicuţe, cred că se pregătesc pentru asalt, poartă un tub de spumă deasupra umerilor şi aleargă prin apă gen Rambo în Vietnam, probabil sunt vreo trupă de comando, oricum, în mod garantat au muncit mai mult decât mine.
Marţi dimineaţă sunt la prima oră la poartă la Daimon. Aţi ghicit, este ofertă şi nu vreau să o ratez, că este limitată, doar 50 de locuri. Mă aşteptam să fie coadă până în stradă, nu este. Cam sughiţând îmi iau abonament pentru un an, pomană.
Este extrem de interesant cât de relativi sunt banii. Nu sunt de acord cu vorba “banii nu contează”, vă garantez că nici un milionar nu spune acest lucru. Este vorba pe care o auzi doar la oamenii care nu au simţul banului sau trăiesc în sfere superioare celei materiale. Banii contează, oricât de neplăcut ar fi, fără bani nu ai acces la nimic. Nici la telefon, nici la internet, nici la competiţii sportive.
Decizia să îmi iau abonament pe un an a venit destul de greu, suma totuşi parcă mă deranjează un pic. Dar a fost suficient să îmi fac o mică tăietură pe obraz şi să trec fugitiv printr-un magazin de materiale de construcţii şi am constatat că am lăsat în magazin şi la doctor contravaloarea unui an de sală all-inclusive. Day-time, este adevărat.
Suma este mai mare decât am dat pe cea mai scumpă bicicletă din dotare, pe care o văd în continuare doar ca pe un mijloc de transport şi ca o unealtă de plăceri. Suma este mai mică decât am dat pe o reparaţie medie de maşină de import, şi au fost ani în care am făcut 3-4 reparaţii. Mai ieftină decât un alternator de Renault, de exemplu, care nu este cea mai grozavă maşină.
Chiar. V-aţi gândit vreodată? Câţi bani daţi anual pe maşină, câţi bani daţi anual pe întreţinerea personală? Eu cred că o maşină costă uşor 10.000 lei/an (amortizare, reparaţii, benzină, asigurări), sumă pe care Doamne fereşte să fii nevoit să o utilizezi pentru reparaţii personale. Cred că majoritatea oamenilor fac mai uşor un Casco pentru maşină decât un abonament medical la o clinică particulară, deşi acesta poate costă mai puţin decât asigurarea pe care speri să nu o utilizezi. Şi eu fac la fel.
Amuzant mi se pare faptul că abonamentul cumpărat, care totuşi mi se pare scumpicel când dai toţi banii odată, costă lunar doar cam cât 10 pachete de ţigări. Dacă m-aş lăsa de fumat ar fi simplu, uite că am găsit şi finanţarea. Din păcate nu fumez.
Marţi seară o scot iar la plimbare pe Helga. Rămăsese la birou, cam dezumflată şi bosumflată, mă astepta cuminte într-un colţ. Helga are peste 18 kg şi este suedeza mea dragă, care depăşeşte 25 km/oră doar la vale. Bicicletă de oraş, este exact aşa cum îmi doream. Are aripi, nu stropeşte, are un schimbător în butuc, aproape perfect, are şi un dinam în butucul din faţă, păcat că s-a rupt farul. În general arată neîngrijit, că aşa sunt suedezele, se poartă naturale. Aripa din faţă a pierdut un şurub şi flencăne în suport, aripa din spate a pierdut un şurub şi este legată cu o sârmă albastră, coşul de pe portabagaj este legat cu 6-7 sârme de culori diferite. Dar poziţia în şa este perfectă, vizibilitatea excelentă şi ghidonul are multiple posibilităţi de reglare.
În seara asta îşi dovedeşte din plin utilitatea, fiind folosită exact ca în construcţii sau ca la ţară, pentru transportul unui bidon de 5 litri de vin, care se leagănă duios în portbagaj.
Miercuri. Nefiind în toate minţile mă decid să o îmbunătăţesc pe Helga. Îi schimb şaua cu o şa de tip ISM Adamo. Nu e chiar Adamo, este o variantă chiar mai bună, dezvoltată de către un mare producător de articole sportive exclusiviste, adică Lidl. Am dat pe ea o pălărie de bani, cred că vreo 35 lei şi are o formă cam turbată. Aşa, la ochi, pare un negativ de fund de Jennifer Lopez. Da, cred că de fapt mai bine mă uitam la o şa pentru Jason Statham, că începem să semănăm. La freză.
Montez şaua, o admir şi plec la drum. Of, proastă idee. Pe următorii 9 km m-a chinuit din plin. Nu am fundul lui madam Lopez, şaua este prea în faţă şi prea lăsată, alunec din ea şi trebuie să mă sprijin în mâini.
Cred că m-am chinuit ulterior jumătate de oră şi tot nu i-am dat de cap. Mi-am adus aminte de Mihaela, o vecină din tinereţe. Avea doi prieteni, unul care lucra de noapte şi unul care era student la zi, aşa că nu se întâlneau între ei. După vreo săptămână de întâlniri de două ori pe zi stătea ca o pisică umflată, care abia lichidase un borcan de smântână şi a spus o vorbă care mi-a rămas în memorie: “Da, acum parcă încep să simt şi eu diferenţa dintre ei”. Sau ele, nu insist.
Aşa şi cu şaua mea. Este incredibil cât de diferit poate fi mersul pe aceeaşi bicicletă la o diferenţa de doar 1-2 cm în poziţionarea şeii, cum poate să deranjeze o chestie care pare minoră, într-o zonă care este destul de sensibilă. Încă nu am nimerit poziţia minune, dar mai este timp.
Miercuri seară merg iar la bazin, fiind aproape sigur că treaba va merge unsă. Evident, nu a fost aşa. Doar nişte tentative de înot, care mă fac să spun mereu cu jenă “merg la bazin” în loc de “mă duc să înot”. Cred că este una dintre experienţele care mi-a demolat cel mai mult respectul faţă de mine, şi care mă face doar să îmi aduc aminte cât de încăpăţânat pot fi uneori.
În rest, joi m-am plimbat cu Helga şi următoarele zile, că era tare plăcut să ieşim iar în oraş. Are şi avantajul că are ghidonul deasupra retrovizoarelor şi mă strecor mai uşor cu măgăoaia pe lângă maşini.
Vineri seara am încheiat săptămâna iar la bazin, of, ce îmi place să mă scufund în apă. Şi cât de mult pot să urăsc senzaţia de sufocare ulterioară, care apare mult mai rapid decât aş vrea. Mă lupt cu apa, şi mă face mereu. Mă uit cu invidie la copii, cât de uşor pot să îşi regleze efortul, respiraţia, cât de natural se mişcă şi plutesc, cât de puternic lovesc apa când înoată, dar degeaba, nu îmi iese.
Sâmbătă am mai dat o tură prin parc cu bicicleta. Spre surprinderea mea Strava îmi trage ţeapă, degeaba fac sprinturi turbate pe două segmente, că nu mă vede decât cu 11 km/oră.
Seara ies la prima alergare din ultimele două luni. Mai fusesem la duatlon şi la Sinaia, dar acum e prima încercare de jogging. Aş vrea să încerc nişte alergări scurte, să văd cum mai răspunde genunchiul la un jogging uşor. Îmi propun un 6 min/km, pe vreo 3 km. După primul kilometru văd că am 5min:15sec, vreau să o las mai uşor, aşa că pe următorul fac 5min:01sec… Este clar, cu mine este tare greu să faci treabă cu vorba bună, am nişte demoni care mă mână, nu pot să alerg calm şi liniştit.
În rest, Hristos a înviat şi “fieca”!
Săptămâna asta strâng în final vreo 1,8 km de pleoscăit şi înghiţit apă, vreo 110 km de pedalat şi 3,8 km de alergare. Sunt extraordinar de curios cum va merge încercarea de înot solitar de la Daimon, mai ales că habar nu am ce program să îmi fac. Vedem noi, zise orbul. Mi-e deja frică, am emoţii…
Romanian
English
Foarte tare