Sau despre cum m-am luptat cu turcu’ sperând să pot pleca la greci.
de Adrian Mila
Ca la orice cursă, nu reușesc să îmi stăpânesc emoțiile. Fac și desfac bagaje, iau încă o mie de lucruri inutile cu mine, cobor în stradă și mi se pare că am uitat complet să alerg. Am strâns prea tare șireturile la adidași, le desfac și le strâng iar, ceea ce o să mai fac de vreo zece ori până la start.
Nu am mai alergat de trei zile, oare mai știu să alerg, oare sunt în stare să alerg un kilometru?
Conduc total neregulamentar până la stadionul Iolanda Balaș, bătând un nou record de viteză, din păcate cu mașina.
Sunt vreo 17 grade, nori, am un maieu tricolor pe care scrie “Romania” și mă întreb dacă mă fac foarte tare de rușine sau reușesc să alerg în nota obișnuită, care nici ea nu este de fală. Îmi este frig, am palmele umede, încerc să fac o încălzire ușoară și nu reușesc să îmi stăpânesc fiorii.
La inceputul anului începusem să mă plictisesc și nu prea mă tentau cursele pe care le-am tot făcut în ultimii ani.
M-a scos din monotonie înscrierea în Clubul Locomotiva, secția masters. Mă cam plictisisem, iată că au apărut noi distracții. Aș fi zis “provocari”, dar ar fi un cuvânt prea mare, eu nu răspund la provocări.
Am început cu timiditate cu Campionatul Municipal de Sală, Campionatul Național de Sală, am sărit la semimaratonul de la Budapesta, Campionat Mondial nene, nu visam vreodată să particip la un campionat mondial. Ștefan Oprina m-a încurajat și îndrumat și trebuie să îi mulțumesc încă odată pentru că mi-a aratat o lume nouă.
Ploile torențiale dezastruoase din vară de la Varna au mutat Campionatul Balcanic de veterani din Bulgaria la București, ceea ce îl făcea mult mai accesibil, era și păcat să nu mă înscriu.
E, nu am participat niciodată la o balcaniadă, hai la semimaraton. M-am înscris și la o cursă de 800m, unde am înregistrat un usturător DNS.
La semimaraton sunt pe listă la masculin vreo 50-60 de alergători, la categoria mea suntem înscriși 8 și ajungem la start 7. Cursa are loc în Herăstrău, două ture de cca 10,55 km, cu start și finish pe Kiseleff, în zona Muzeului Satului.
Fetele iau startul la 8.15 (mă amuză în general anunțurile la stație de genul ”băieții +65, la staaaaart” sau “fetele +75, proba de 100 m, la staaart, vă rugăm”), noi, “băieții”, plecăm după circa 20 de minute.
Plec șovăielnic, văd că sunt prea aproape de primii alergători și după câteva sute de metri o las mai ușor. La Charles de Gaulle greșesc pentru prima oară traseul, mergem înainte vreo trei alergători, se strigă după noi și ne întoarcem în parc.
Alerg nesperat de ușor, am plecat cu o sticlă de apă în mână, la punctele de alimentare este disponibilă apa la pahare, soluție de hidratare cu care nu mă descurc deloc. Încerc să alerg constant, suntem 3-4 alergători cam cu aceeași viteză, care mergem grupați, chiar și când greșim un pic traseul. Totul este foarti bini.
În față am un alergător din Turcia, +50, robust, numai vână, aleargă lejer și cu pași mărunți, să îi spunem Mustafa. Taie toate curbele, aleargă tehnic, doar pe trasa ideală, lipit de Bogdan Nițulescu, alerg și mă întreb cum să scap de el, e clar, este concurența directă și are aromă de profesionist. Deocamdată alerg în plasa lui, dormitând alene, gândidu-mă cum să fac să inversăm un pic pozițiile.
E simplu, greșim toți 3 traseul încă odată, ne întoarcem, eu fiind ultimul mă trezesc deodată primul din micul grup. Trec la conducere și încerc să măresc ușor viteza, e dimineață, e frumos, e Herăstrău. Ibrahim, sau cum îi zice, lipit de umărul meu. Hai că îl pierd în 2-3 km, totul este, hm, foarte bine.
Nici gând să îl pierd. E lipit de mine, nici nu îi aud pașii, aleargă elastic și fără nici un zgomot, suntem doi siamezi sau doi evadați legați cu un lanț.
Prima tură se termină cu Ahmed lipit de mine, mă enervez și îi fac loc. Pun muzică, pe muzică uit de toate, iau un gel, arunc niște apă peste gel, totul este foarte bine. Hai să stau și eu în plasă. Mă enervez iar, a micșorat viteza, e clar, a obosit.
Mehmed, până aici ți-a fost. Trec iar înainte, și accelerez usor, nu știu exact cum stăm cu viteza, cred că binișor. Oricum, nu aveam o țintă prea clară de timp, nu sunt obișnuit cu indicațiile noului ceas și prefer să alerg așa cum mă simt. Mă simt bine, poate alerg în jur de 4.30-4.40 min/km, ceea ce este foarti bini.
Hai că acum îl pierd, nu se mai aude nimic. Arunc un ochi în spate, Ismail lipit de mine. Deja parcă încep să transpir de frică.
Până la kilometrul 15 am alergat tot împreună, de multe ori umăr la umăr. Ahmed îmi era deja simpatic, mai schimbăm câte o vorbă, mai lipsea să plecăm spre Kaufland să mâncăm niște mici și să bem o bere. ”Mă ulâtule mă, dacă te prindea fratele nostru mai mare, Vlad Victor, plângeai în pumni acum și credeai că ți s-a oprit motorul”.
Km 18. Începe dezastrul. Mândrul fiu de ieniceri mărește un pic viteza, spre marea mea surprindere, abia începusem să mă obișnuiesc cu el. No problem, apelez la arma secretă. Am un Activator, muzica urlă în căști, nu vroiam să îl iau, dar poate așa reușesc să îl depășesc și să mă desprind.
Plescăi doza de cofeină, arunc la un coș flaconul și gâfâi cu spor, așteptând să își facă efectul. Și își face efectul. Osman are deja 10 m avans, piece of cake, zic eu, să vezi cum vin ca o tornadă și îl spulber.
Și intru în vrie. Mi se înfundă urechile, peisajul începe să joace în fața ochilor, traseul are o urcare ușoară când ești odihnit, de la Podul Băneasa spre Casa Scânteii, eu gâfâi cu disperare și cu senzația că mi se împleticesc picioarele. Mă apropii de un alergător din fața mea, dar prietenul meu parcă a prins aripi, parcă el ar fi înghițit activatorul.
Nu mai aud muzica, pulsul îmi bubuie în tâmple și în urechi, mă târăsc, transpir, încerc să focalizez imaginile care se tot mișcă necontrolat. Și rămân în urmă. Mi-e dor de umbră ca de mama, m-aș culca un pic în iarbă.
Ultima mea șansă să îl ajung se irosește la Pavilionul H, pe la km 20. Jilhan greșește drumul și coboară prin parcare, are vreo 50-60 m avans și efectiv zboară, sau așa mi se pare mie, care mă târăsc cu 4.23 min/km.
Mă uit, stau în dubiu, știu că a greșit traseul, și o iau după el, ca un dement. Știu, sunt complet idiot, dar nu am putut să mă abțin. Dacă respectam traseul recuperam imediat cel puțin 50 m și scăpam de o urcare neplăcută, mică, dar neplăcută, care îmi ia și ultima brumă de suflu disponibilă.
Ajung înapoi în traseu numai bine ca să îl văd pe colegul turc cum dispare și cum vin încă 3 alergători de trei naționalități diferite pe traseul corect. Mă uit la numere, +45, nici o miză pentru mine, îi las să se întreacă, îl încurajez pe român și termin cursa apatic, transpirat și în afara podiumului.
Mă duc să îl felicit pe Yasar, Yasar Anter îl cheamă în buletin, 54 de ani, a fost mai bun cu 30 secunde. Sâmbătă seara alergase 10.000 m, sunt curios cum alerga dacă era odihnit…
Se pare că este la fel ca în adolescență, când toate poveștile erau cu fete cu care chipurile nu am vrut să ieșim și ne dădeam indiferenți. Toate poveștile mele se pare că sunt cu ”aproape că am ieșit pe podium”, dar podiumul este nedrept și are prea puține trepte…
Campionatele de veterani mi se par în continuare interesante. Sâmbătă nu am prins festivitatea de premiere de la M+90, la săritura în lungime. Am ajuns doar să îl văd sărind pe podium pe grecul câștigător la 100 m garduri, categoria M+80, ceea ce vă doresc și dvs. După vitalitatea afișată… pot să pun pariu că seara bătea la hotel la ușa fetelor.
Eu mă retrag de la balcaniadă cu locul 4 și un timp nici prea-prea, nici foarte-foarte. 1:38:07, bine că nu a fost mai mult, păcat că nu a fost mai puțin. Ș-am încălecat pe-o șea.
Acest text a fost publicat inițial în cadrul concursului ”Maratonul meu”, organizat de către Ro Club Maraton și agenția Explore Travel, concurs care se desfășoară până pe data de 30 septembrie 2014. Premiul campaniei este un kit complet de participare la Maratonul Atena 2014. Mai multe amănunte aici.
Romanian
English