Inovator, cum mă știți, am descoperit și o rețetă de urcat rapid orice pantă, oricît de accidentată. La mine, chestia a funcționat impecabil la Via Maria Theresia, dar nu o divulg decît pe bani. Între timp, jurnal de atlet urban – cu înot și alergare – săptămîna 20-26 august 2018.

[Adrian Mila]

Mereu o să mă întreb cât de adevărată este chestia aia , că universul îți răspunde după cum te comporți, îți oferă ce îi oferi și tu. Săptămâna asta universul a fost probabil băut.

Am început săptămâna clasic, cu înot la 6 dimineața în ziua de luni, într-o piscină cu apă tulbure. Așa, ceva ca o supă de pui nu prea clară, cu ceva tăiței. 2.4 km, ca să fiu constant.

Marți mă uit la apă, deja trecea spre ciorbă rădăuțeană. Onctuoasă, tulbure, mă trec fiorii, dar rezist. Fac o mică observație la recepție, se pare că sunt singurul care a fost deranjat sau care a remarcat acest lucru. 2.4 km.

Miercuri. Deja este ciorbă de burtă, mai trebuie niște oțet și un ardei iute. Schimb câteva remarci cu ceilalți colegi de bălăceală, la bras mai merge, la craul fac niște bulbuci amenințători. Simt cum mă mănâncă pielea și ORL-ul, comunic iar la recepție. Joi apa este în sfârșit cristal, nu m-aș mai sătura de ea. Vineri la fel, și se termină săptămâna cu vreo 12 km înotați, că plec spre Bistrița.

La bicicletă am pățit două dintre cele mai groaznice lucruri posibile.

Am plecat într-o zi, marți parcă, să fac un tur pe la instituțiile statului. Ca să îmbin sportul cu plăcerea, cu viteza de deplasare și ușurința parcării, aleg plin de fericire bicla. Nici nu era greu, oricum era mașina în service…

Plec de la birou, pedalez, plin de avânt, urc o pantă urâtă la Filaret, dau tot ce pot, ajung transpirat sus, pe principiul sfânt “niciun pipi fără Strava”. Și eram fericit, relativ mândru, că urcasem bine. Și dau să opresc ceasul, că nu prea aveam baterie. Și constat prima grozăvie, pe ecran pâlpâia satelitul, întrebându-mă dacă dau și drumul la ceas…

A două grozăvie s-a întâmplat după ce am stat la următoarea coadă vreo jumătate de oră. Ies, vreau să dau drumul la ceas și constat că s-a descărcat complet. Groaznic, un coșmar trăit cu ochii deschiși.

Și în plus am mers și cu mașina vreo două zile.

De alergat nu am alergat deloc. Până sâmbătă.

Vineri am plecat spre Bistrița. Acum câteva luni am făcut înscrierea pentru campioana familiei, după care am căzut pe gânduri. Eram varză cu alergarea, ca și acum, puteam să aștept cu mașina la finish. Sau parcă ar fi mers să fac măcar tura de drumeție. Drumeție? Costă? Cât costă? La fel ca semimaratonul…

Lăcomia asta o să mă omoare. În ziua următoare, era în jurul Paștelui, am ieșit la o alergare, am rezistat cât speram, adică vreo 8 km și m-am înscris la semimaraton. Iar acum tremură de frică șortul pe mine.

Drumul până în zona Pasului Tihuța a durat, cu pauze cu tot, vreo 9 ore. Avem o țară minunată, este și păcat să te grăbești. Sigur așa gândesc și guvernanții noștri. Doar în Bușteni am admirat munții vreo 40 de minute, deplasându-ne cu maxim 10-20 km/oră. Aproape uitasem de ce nu mai merg la munte, pe Valea Prahovei. Este o bătaie de joc incredibilă, și dovada evidentă a faptului că forța colectivă a gândurilor nu există. Pentru că dacă ar exista ministrul transporturilor, mama lui, neamurile, primul-ministru, ăia care au promis autostrăzi și au mințit, toți ăștia ar fierbe în iad, cum fierbem noi în mașini.

Când am scăpat și de traficul din Bistrița am început să forjez mașină, deja pe curbe mâncam asfalt. Drum aglomerat, plin de mașini cu remorci care cărau alte mașini, plin de mașini înmatriculate în Anglia, cu afurisitul ăla de volan pe dreapta. De când era să mă reteze unul în trafic, nu prea le suport.

Goneam spre Poiana Stampei, unde rezervasem cazare. Cam departe de zona de concurs, la vreo 35 km de Colibița, aici găsisem cazare când ne-am hotărât să căutăm o pensiune. Mă rog, o cazare pe Booking, care să nu coste cât una la Lago di Como și să avem baie proprie. Și așa am nimerit la o pensiune cu punctaje bune, aspect rezonabil, restaurant, preț bun, cu mic dejun inclus. Și care mi-a luat banii în avans de pe card, la un curs de schimb ciudat (trebuie să lămuresc asta cu ING, cum de ajung să plătesc în România în euro, la un curs care l-ar face și pe Nuțu Cămătaru să roșească sfios).

Ajung la pensiune, parchez, mă dezmorțesc și caut ușa de intrare. Sunt trei uși, toate încuiate. Hopaaaa. Universul îmi face cadouri? Așa cum merit? Așa cum îi fac eu? Hm. Pe una din uși este un carton, “cazare 0755…..”. Sun, răspunde o voce guturală, hai că vin acum.

O doamnă hotărâtă, cu bujori în obrăjori, probabil deranjată de la tragerea vinului în sticle, apare fericită, invitându-ne să ne dea un apartament. Păi vrem doar o cameră. Ok, vă dau o cameră. Nici acum nu sunt lămurit dacă făcea închiriere doar cu ora sau și cu ziua, pentru că filmul s-a rupt când am tot pomenit de rezervare. Aaaaa, păi aveți cu doamna Manuela? Habar nu am, am de pe Booking. Zice că nu poate să sune la doamna Manuela, sun eu și răspunde imediat. Ce rezervare domnu? Pensiunea e închisă, eu sunt la mare, la Mamaia. Păi mi-ați luat banii de 10 zile… Ce bani domne, că Booking nu mi-a dat bani din luna mai. Faceți anulare de cazare și eu vă dau negație. Pleosc.

Înghit în sec, întreb de mâncare, nu, că pe bucătăreasă a luat-o salvarea. A mâncat aici? Era întrebarea care îmi stătea pe buze.

Ne cazăm la pensiunea vecină, comandăm ceva de mâncare rapid. Mirosea bine, o ceafă la grătar cu cartofi prăjiți, varză și bere nu se poate rata după o zi de stat în mașină. Bere fără alcool, că eram contra-cronometru, să ne întoarcem la Colibița (35 km), să luăm kit-urile și să ascultăm ședința tehnică.

Probabil un bun exercițiu de manager ar fi să explici unor localnici care nu au consumat mai mult de o navetă de ceva că fumatul în restaurante este interzis de ceva timp.

Bem berea, mâncăm salată și un coș de pâine, apare sfioasă și fata care luase comanda. E gata friptura, vreți și cartofi prăjiți? Daaaaa, strigăm bucuroși, că văzusem niște porții mari, care arătau grozav. Da! Da! Da! Păi trebuie să mai stați vreo 15 minute, că am uitat să dau comandă și de cartofi, zice vocea universului, prin gura domniței. Ha!

Friptură a fost excelentă. Ar fi mers și niște cartofi… După care forjez la blană mașina pe curbe, mașini cu remorcă, mașini cu volan pe dreapta, tiruri șamd. Frumos tare la Colibița. Doar am dat o geană, începea să picure. O zonă superbă, la fel ca toată România, însă în care casele au luat-o mult înaintea drumurilor și utilităților. Lacul ăla arată fenomenal, o altă picătură de Elveția. O Elveție încă lipsită de noroc, poate se vor termina drumurile, tragerea utilităților etc. Superb în rest. Și apoi iar blană până la cazare, cu o scurtă escală la Piatra Fântânele, unde am mâncat mereu rapid, excelent și ieftin, ceea ce s-a întâmplat și acum.

Ce facem sâmbătă dimineață? Vâââj-vâââj pe curbe, prin ceață și trafic matinal, cu un consum mediu care creștea văzând cu ochii, așa cum scădea profilul cauciucurilor. La ora 7 luăm autobuzul spre Colibița, care apoi mergea la zona de start. Toată stima pentru acești maeștri ai covrigului, care nu știu cum se descurcă pe niște drumuri înguste și denivelate, dar se descurcă de minune.

Apoi am stat în zona de start, cât să vizităm împrejurimile stufoase si boscheții și să examinăm concurența. De unde venisem bazat pe ideea “dă Doamne să termin măcar în 6 ore”, acum studiam posibila concurență. Cam orice chelie sau ciuf grizonat era un posibil campion la categoria de vârstă, mă apucase spiritul competitiv. Oscilam între un tremurat de șort și o înfoiere stupidă a orgoliului. Când s-a dat startul a câștigat orgoliul. Cu o lipsă totală de antrenament, cu un genunchi praf, mă ia de urechi adrenalina și încep să alerg pe drumul forestier.

S-a demonstrat încă odată că nu înțeleg nimic din ședința tehnică. Semimaratonul este prezentat ca fiind “dificil” (pentru comparație, maratonul VMT este cu “dificultate medie”), are o diferență de nivel de peste 1400 m și are ca descriere “ai o urcare, vreo 900 m diferență de nivel, apoi cobori. Și urci, și cobori, și urci șamd”.

Acum, spre surprinderea mea, am alergat aproape 2 km pe urcarea continuă, pe drum forestier, apoi am mai dat-o și la pas. Mă tot întrebam când începe urcarea adevărată, deocamdată părea simplu, prea simplu. La primul punct de alimentare eram odihnit și pus pe glume. Apăruse panta care pe urmă mi-a cam umbrit veselia, dar aveam chef de muncă, pentru că nu se vedea și următoarea urcare. Pe la jumătate mă cam ofilisem. Tot depășisem, mai venea câte o panteră din spate, dar per total mergeam pe câștig, ca să zic așa. Gambele începeau să țipe, benzina se cam termina, începeam să intru în panică.

M-am scos cu o rețetă veche. Am apelat la o mantra, așa cum citisem odată la șeful meu, maestrul de la Alerg. El avea altceva, eu mi-am imaginat că muntele ăla este muntele unui partid. Un obstacol în calea mea. Știu, chestia asta nu va plăcea multor alergători dar, ce să fac, asta e realitatea. Nu sunt mândru de ea, nu sunt mândru de mine, dar m-a dus până în vârf. Fiecare pas era făcut ritmic. M… PSD. Ce să fac, nu am găsit altă rimă. M…-P..! M…-P..! M… – P..! Și am ajuns până în vârf cu bine, chiar cu entuziasm. Am vrut să împărtășesc descoperirea unor alergători în suferință, dar poate va fi tema unui viitor antrenament pe bani, ia să nu mai dau eu tot din casă.

Pășind și vibrând ritmic am ajuns în vârf, la următorul punct de alimentare și apoi la coborâre. Uraaaaa! S-a terminat urcarea!

M-am veselit puțin, apoi, pe la km 14 am trăit și veselia victoriei de moment. La start îl luasem la ochi pe un tip. Era un zân adevărat, era soțul Albei ca Zăpada probabil. Înalt, vreo doi metri cred că avea la start, și o sută de kile, bucle șatene cârlionțate, un cozoroc cu Ironman, ciorapi albi de compresie, imaculați, adidași albi, un maieu alb cu negru, un posibil Ken șaten și bronzat. Arăta prea bine. Mă depășise de două ori, acum, la baza unei noi pante l-am ajuns și l-am depășit. Uraaaa! Și avea și un tatuaj cu Ironman pe gamba stângă.

Viața era frumoasă, hopa-hop, țopa-țop. Până la kilometrul 16, când s-a terminat benzina, s-a oprit genunchiul din stânga și am intrat în vrie. Dar acum s-a isprăvit, vorba greierelui mic la venirea iernii. A apărut o durere nouă pe exteriorul genunchiului, s-au blocat mușchii pe coborâri, gata, s-a terminat. Umbra hidoasă a abandonului rânjea la mine. Eram praf, lipsa de antrenament își spunea cuvântul. Mai alergam puțin în pantă, pe plat, la coborâri eram praf, și erau numai coborâri.

A fost jale. Cursa nu are 21 km, se anunțaseră 23,50 km, am tot sperat să fie fake news. Nu au fost, la mine pe ceas au ieșit fix 23,5 km, și aproape 1500 m urcare cumulată. Dacă nu mi-ar fi fost rușine, probabil abandonam. Mi-a fost rușine, mi-am dat pumni în mușchi, m-am târât și am terminat.

Într-un mod pervers, finișul era pus în pantă ușoară, de vreo 200 m. Iar aici era plin de suporteri. Hai-hai, bravo-bravo, m-au păcălit și am alergat măcar bucata asta, deci probabil se mai putea…

Spre rușinoasa mea satisfacție, Zânul a venit după vreo 3 minute. Spre surprinderea mea am fost sub 4 ore, în exact prima treime (locul 111/333 la general, 5/15 la categorie). Stând la bere deja începeam să mă umflu, dacă nu erau doi engleji pe podium eram și eu locul 3 național… (ca să citez un alergător, cu care comentam despre orgoliul alergătorilor, cu rezultate atât de relative și efemere).

Campioana (a se citi soția, doamna care, spre deosebire de autor, iese mai mereu pe podium – n.e.) a venit și ea cu bine, locul 3 la categorie, să aducă cineva și premii acasă.

Cum fu de fapt cursa?

Nu știu. Probabil este tehnică. Grea, greuță, dar frumoasă, cu peisaje variate, urcări, alergări, coborâri, mă rog, ca la munte. Marfă. Am stat puțin în vârf să respir și să admir peisajul, merita.

Ca o apreciere subiectivă, așa cum sunt toate aprecierile mele, probabil este una din cele mai bine organizate curse de la noi. Mi se pare o mare performanță și un coșmar logistic. La orice cursă te duci și pleci, te interesează cum. Aici ești dus și adus cu autocare și microbuze, din trei direcții. Cum se gestionează fluxurile astea, nu știu. Câți alergători or fi la Bistrița, câți la Vatra, câți la Colibița? Nu știu, nu aș vrea să fac vreodată așa ceva, ca organizator. Sunt angajate resurse enorme, care așa cum e normal, nasc și nemulțumiri, că așa suntem construiți. Dar efortul este enorm, și cred că ar trebui apreciat.

La o cursă montană mi se pare esențial modul în care se asigură siguranța și sănătatea alergătorilor. Marcarea traseului, echipele de sanitari, salvamontisti, jandarmi montani, corturi de masaj, toate sunt la superlativ.

Nu s-a dat tricou. Taxa era bună, zic eu, pentru alergător, zic eu. Vreo 65 de lei, schimbați de cămătarii de la ING în 14 euro la cursul Futures, mă scuzați de expresie. Nu mai știu de câți ani militez contra tricourilor. Sunt risipă. Sunt bani dați aiurea pe niște textile care nu pot fi de calitate grozavă la o taxă mică. Dacă aș avea de ales, aș prefera să știu că din banii de taxă s-a luat un copac, sau 1/200 dintr-o piatră de la Via Transilvanica.

Personal, la fel ca și acum trei ani, când am fost la maraton, nu am mai văzut la noi asemenea desfășurare de forțe. Când avem curse la care de ani de zile trebuie să îți cari apă sau afli că iar au rămas fără apă, aici se aduce apă cu elicopterul. Punctele de alimentare erau toate cu cașcaval, pepene, izo, apă, struguri (boabe…), glucoză șamd. La fiecare punct erau cam 6-8 voluntari. În total au fost vreo 250 de voluntari pe munte. 215 km de traseu.

Sincer, eu am fost impresionat, din nou. Sigur, se pot găși explicații și minimizări, dar lucrurile astea nu se întâmplă de la sine, nu vin din cer. Se cresc, se cultivă, se gestionează, nu este destul să scrii o scrisoare la Moș Crăciun.

Evident că la fiecare laudă de-a mea va fi cineva care se va enerva tot mai mult, dar eu așa am simțit. La finish am mâncat ca un alergător profi, mici cu cartofi pai și bere. Este genul de cursă la care mă simt bine și la care stau și după cursă, întins pe iarbă, scuipând câte un sâmbure de pepene și uitându-mă cum crește iarba.

Nu știu cât de patetic arătam, dar absolut toată lumea de pe traseu m-a încurajat, și erau mulți. Cel puțin 4-5 alergători s-au oprit să mă întrebe dacă pot să mă ajute, dacă vreau un magneziu, ceva. Nu știu, parcă era altfel…

Cea mai enervantă chestie a fost când am întâlnit grupul de la drumeție, întins pe urcarea de la km 14. Toți se opriseră și aplaudau, așa că am mărit pasul. Vreo 2-3 au sărit calul și au strigat “pârtieee”, de m-am uitat în spate să văd cine vine… Nu venea nimeni, și am fost forțat să mai măresc puțin viteza, să nu mă fac de tot de rușine… Frumoasă cursă.

Deci universul mi-a dat în final un timp nesperat, o vreme excelentă de alergat, un curcubeu minunat după niște rafale de ploaie răzlețe. O fi bine, o fi rău? E bine.

Și-am încălecat pe-o șa.

Da, la finish aveau și șampanie la frapiere. Și dușuri.

Comments

comments

Previous post

Echipa națională de 24h. Criterii 2019

Next post

Fraudă de mari proporții. În alergare

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *