Am ajuns să mă doară umerii de la entuziasmul cu care dau din brațe și să îmi pară că bazinul de înot devine tot mai mic. Am ajuns paranoic în relația cu șoferii care mă înghesuie înspre trotuar în timp ce merg cu bicicleta. Ăsta să fie motivul pentru care mi-e dor de o alergare așa, în joacă? Jurnal de atlet urban, săptămâna 19-25 septembrie 2016.
Luni
Înapoi la Daimon după o săptămâna de pauză, parcă a trecut un veac. E mai frig, este beznă, este 5:50 când ajung în poartă la bazin. Toţi s-au şmecherit, toţi vin mai devreme.
Este o cursă a insomniacilor, care ajunge primul, care prinde culoar liber, cu ochii umflaţi de somn, sau a somnoroşilor, căscând, cu urme de pernă pe obraz. Toţi ajungem din ce în ce mai devreme, ceea ce nu schimbă nimic în gradul de ocupare al piscinei.
Mi se părea că ar putea fi o idee mai bună să vin la ora 6:30, când era liber, dar deja cei de la ora 7 fac un pas înainte şi ajung şi ei mai devreme cu 20-30 de minute. O lume nebună a bufniţelor acvatice, taciturne şi morocănoase.
Fâlfâim şi plescăim în apa albastră, borcanul ăsta în care mă învârt, cu ceva lumină difuză, cu bezna de afară, neagră, care se vede prin peretele de sticlă şi luminator, borcanul ăsta ziceam, mi se pare scos din timp şi spaţiu. Plutire, respiraţie, cu senzaţia că sunt singurul om din univers.
Am uitat complet să înot, aceeaşi senzaţie ca şi atunci când încep să alerg după o perioadă de repaus, senzaţie de stângăcie şi mişcare fără ritm.
Norma este de 90 de bazine, primele 40 în ritm de 2 craul+1 spate, apoi 3 craul+1 spate, în revenire leneşă, cu ochii în tavan. Asta-i regula, oricum nu pot mai mult, recordul meu personal e pe la vreo cinci bazine consecutive în craul. Ok, ştiu, doar 100 m.
Doar că pe la bazinul 36 se suceşte un neuron, îl trece un impuls electric neaşteptat care îl scurt-circuitează şi corpul meu refuză să se întoarcă pe spate, continuă în craul.
Naiba ştie cum, apare un ritm alene, tot cu respiraţia la patru braţe, în care nu mă mai sufoc şi aparent nu mai obosesc.
M-am oprit în momentul în care s-a crispat o gambă, un cârcel mic m-a tras de urechi şi m-am oprit, cu ochelarii aburiţi. Aparent făcusem 10 bazine, deşi cred că au fost mai multe, le pierdusem numărul scufundat în lumea mea. M-am blocat. Cum 10 bazine, nu am făcut niciodată atâtea? Ce facem, nu mai ajungem la 6,7,8,9, lăsând câte două săptămâni înainte de fiecare creştere? Brrr, ce am făcut, ce cutie a Pandorei am deschis?
Pe urmă am fost tare mândru de mine. Cred că a fost una dintre cele mai plăcute victorii din ultimul an, prima dată când am înotat legat în craul 200m, un prim progres, complet neaşteptat.
Pe urmă s-a rupt filmul şi a început haosul, înotul fără nicio socoteală. 3-5-4-7 bazine, amestecate, câte mergeau sau până mă apuca plictiseala. Ca să fiu sigur, am mai făcut o serie de 10, care a mers la fel de simplu. Uraaa, am spart micul meu zid la înot. Când voi face 500 şi apoi 1000m, acelea vor fi următoarele mele victorii importante.
Am savurat cu adevărat victoria, pentru care am muncit câteva luni, jalnic, dar aşa este. M-am oprit la 98 de bazine, pentru că încă nu este luna a zecea, şi pe de altă parte mijeau zorile. Ca şi Șeherezada, m-am retras sfios, restul rămâne pe mâine.
Seara eram încă bine dispus, mergea o sărbătorire cu bicla. Cam stătea să plouă, dar las maşina la birou şi plec cu bicla. Am tot timpul din lume, merg alene, a plimbare, respect toate, mă rog, aproape toate semafoarele.
Nici o intenţie bună nu rămâne nepedepsită. Un autobuz din ăla care transporta personal mă strânge criminal spre un autobuz staţionat. Sunt sigur că mă văzuse, autobuzul era în alveolă, ăsta trage dreapta şi mă strânge la bordură, cum o strângea pe Ana peretele.
Ok, înghit, măresc atenţia şi îl evit, este evident că e bou sau rău intenţionat. Făcând greşeala să opresc la un semafor, mă ajunge iar. Cu prima ocazie mă înghesuie iar.
Ocolesc prin dreapta, printr-o parcare şi mă duc în faţă. După o staţie dau de altul, un autocar mai micuţ. În faţa Tribunalului este singura maşină care mă strânge la bordură. Avea loc cât cuprinde, din tot şirul de maşini este singurul care trage spre bordură când mă apropii.
Frânez, aştept, stau până pleacă tot şirul de maşini. Nu, nu o iau pe trotuar că nu este frumos.
În faţă este semaforul de la Unirea, maşinile opresc iar. Plictisit, dau din picior pe bordură şi vreau să mă strecor în faţă. Când ajung la uşa lui din spate deschide uşa. Pot să pun pariu că ştia că sunt acolo, pot să pun pariu că a fost cu intenţie. Frânez, dau cu degetele de la mâna stânga în uşa deschisă în exterior şi evit pasagerii care năvălesc pe trotuar.
Cu un deget luxat şi pulsând dureros ajung la uşa din faţă, îi arunc o întrebare politicoasă şi văd doar cum rânjeşte.
Îmi venea să îl omor, acţiunile astea le percep ca fiind o agresiune directă şi reacţionez prost când sunt agresat. I-aş fi spart parbrizul, mufa, simţeam o nevoie să mă răcoresc un pic, aşa zic psihologii că e bine, să nu laşi mânia în interior, mai bine să îi spargi ăluia mufa. Dar am plecat, fără să înjur, fără să sparg nimic.
Seara, pe la ora 9 am păţit unul dintre cele mai nasoale lucruri pe care le poate păţi un biciclist. Am plecat în forţă, aveam doar vreo 6 km de făcut, trecând pe la Big, la valeeeee, dăm la pedale, e beznă, dar nu contează, pedalez tot drumul cât pot de repede, sunt furia neagră, ajung în faţă blocului cu picioarele amorţite de efort.
Fericit, scot telefonul să opresc Strava, sigur că am făcut nişte PB-uri nocturne pe segmente. Strava se uită la mine, pe ecran clipesc secundele, 10 secunde. Cum? Aaa, vroiai să înregistrez? Păi n-am ştiut, zice probabil telefonul ăsta enervant. Cel mai naşpa lucru, să munceşti şi să nu te poţi lăuda pe facebook, strava etc.
Marţi
Iar bazin. Iar 98 de bazine, vreau să savurez momentul celor 100 de bazine în octombrie. Nu-nu, nu ne grăbim. Mai ales că degetul luxat are viaţa lui separată, nu vrea să bată palma cu celelalte. Când dau din mână o ia aiurea, în treaba lui, parcă mănânc ciorbă cu furculiţa, aşa merge.
Plec cu Helga pe o ploaie neplăcută, pe care constat că nu prea am frâne. Dacă pun la socoteală un autobuz care mă strânge iar în nişte maşini parcate, mă gândesc doar la teoria conspiraţiei. Sau sunt paranoic? Îmi vine să turbez, apoi mă liniştesc, că aşa nu mai ajung nicăieri.
Miercuri
Parcă mă dor umerii de la atâta entuziasm, fac doar 96 de bazine, dar încerc şi prima serie de 12 bazine, aka 240 m, şi iese. Uraa, infinit scrie pe mine, pot să înot până la capătul lumii, ligheanul ăsta este prea mic pentru talentul meu. Uraaaa.
Joi.
98 de bazine, evident, piece of cake.
Vineri
Ghici? 98 de bazine.
Sâmbătă
După o săptămână cu 5-6-7 ore de somn chiar aş dormi cu adevărat. Adică ne trezim la 5.30, nu ne mai trezim la 5.
Mergem la Plopeni, unde este Semimaraton, eu merg ca voluntar, Coana ca participant la cros. Desigur, câştigă categoria, poate şi prin unicitate, dar oricum a făcut o cursa bună, locul 9/26 la feminin (parcă), eu dau din mâini şi din gură. Îmi place la nebunie atmosfera de la cursa copiilor, aşa cum era şi la Campionii Sănătăţii, efervescenţă, dorinţă de luptă, chiote, zăpăceala. Sunt şi lucruri care nu îmi plac, dar asta e altă poveste. Azi a mers. 
Ceea ce îmi place la copii este energia, aparent infinită, alergarea liberă, de plăcere. Singurul mod în care se deplasează este alergarea. Erau câţiva copii care au luat startul la Plopeni de zeci de ori şi cred că au făcut kilometri buni de alergare, aşa în joacă, fără Strava, fără Garmin, de plăcere, când alergau adulţii. Mi-e dor de Peter Pan.
Duminică
Mă doare capul, dar mă doare bine. Pun bicla în cui, alergarea în dulap şi înotul în balcon şi zac. Nu fac nimic.
Săptămâna strânge 9.76 km înot şi 67 km de biclă, în rest nimic. O să ajung să mă laud că am făcut 6000 de paşi? Nu mă laud, ce naiba, îmi monitorizez şi eu activitatea.
Romanian
English