Dacă aș fi vreun guru (al alergării, spre exemplu) mi-ar fi ușor să găsesc vreo 30 de lucruri esențiale pentru a fi și eu considerat un sportiv serios. Dar cum nu sunt, nu îmi rămâne de făcut decît să vă spun că și săptămâna asta m-am trezit devreme, am înotat prost, am biciclit puțin. În schimb, am alergat lejer. Ceea ce pentru mine – nu și pentru guru, să fie clar – e un lucru esențial. Așadar, jurnal de atlet urban săptămâna 8-15 mai 2017. Să se știe…
Luni
Cel mai motivaţional articol despre trezirea la ora 5 nu poate să fie decât stupid luni dimineaţă. Faptul că nişte miliardari insomniaci se trezesc la ora 5 (conform unor articole pe internet) ca să prindă culoar liber la bazinul comunal (conform părere personală) este probabil singura posibilă asemănare cu situaţia mea. Oare înjurăm la fel când sună ceasul?
Răsăritul de soare reflectat în apa bazinului este marfă, frate. 2,2 km înot brambura, o oră şi un pic.
Descopăr plin de interes, că sticla de Pepsi rece băută pe nerăsuflate la tura de biclă de duminică mi-a umflat gâtul, grrrrr.
Marţi
Deja marţi mă simt răsfăţat, mă trezesc la 5.20, oră de boier. Ar fi oră de boier dacă nu m-aş fi trezit singur pe la 4.55, cu gândul că până la 5.20 Richard Branson mai face câteva milioane de dolari, să nu îi pierd urma, că îl ajută şi diferenţa de fus orar.
La mine va urma nişte bazin la Dinamo, în timp ce Branson se chinuie să numere pentru a patra oară nişte teancuri de bancnote, scuipând în degete.
Creşte inima în orice profesor când vede progresele elevului sau. Profesorul meu sper să supravieţuiască, am impresia că vrea să îşi taie venele când mă vede cât de greu asimilez informaţiile primite. Probabil reuşesc să înot 2-3 bătăi în ceva care să se apropie de indicaţii, după aia lucrurile o iau razna. Dacă mă concentrez la bătăile de picioare mă sufoc şi uit să respir, dacă dau din braţe uit să mai dau şi din picioare şamd-şamd-şamd. Dacă ar avea o puşcă probabil m-ar scuti de chin.
Miercuri
Drumurile de marţi s-au întins mai mult decât credeam şi am uitat geanta cu jucăriile de înot la birou, aşa că stau cuminte acasă. Toată lumea ştie că la bazin ai ocazia să uiţi o grămadă de lucruri. Nimic mai neplăcut decât să ajungi la bazin şi să afli că nu ai slipul la tine. Sau ochelarii. Sau casca. Aşa că în geantă amtrei slipi, doi ochelari, trei căşti, doar că am uitat să iau geanta, și acasă am omis să am și o geantă de rezervă, în caz că uit geanta numărul 1…
Trec iar pe diclofenac. Am de aproape o lună un junghi incredibil în coapsă şi în bucă, probabil o contractură musculară. Doare ca o ruptură musculară, mă omoară. Nu pot să stau jos, nu pot să stau în picioare, nu pot să merg, dacă strănut parcă îmi rupe buca, dacă tuşesc parcă se rupe bicepsul femural. Este oribil şi mă cam sperie. Aşa că bag pastila verde de diclofenac alături de cea portocalie de nurofen şi de sugariciurile pentru gât.
Joi
Dinamo, înot. O dată merge, o dată nu merge, exercițiile tehnice mă omoră. Mai mult nu merge. Primesc şi o filmare cadou, în care încerc să fac frumos. Rezultatul nu poate decât să mă facă să râd. Parcă aş avea un electrod băgat în fund şi care mă curentează din când în când. Când respir capul zburdă în dreapta, piciorul stâng sare de pe linie în stânga, cu o senzaţie generală de electrocutare.
Vineri
Ora 6 mă găseşte la Daimon, încercând să aplic sfaturile de joi. Nu am nici un spor, 2,1 km în vreo oră, nici măcar pe mine nu mă pot păcăli că merge bine. Parcă nu ştiu de ce mă chinui în loc să plutesc relaxat şi să bag o saună la final.
Sâmbătă
Ceva treabă, doar o deplasare scurtă cu bicicleta, of, ce bine e.
Duminică
Cu mare emoţie şi teamă, cu o doză exagerată de diclofenac depistabilă la un eventual control antidoping, mă aliniez la start la cursa de 10 km. OMV Semimaraton Bucureşti, acum iau în premieră doar cursa de 10 km. Terorizat de fostele dureri, lombară şi musculară, am ca singur obiectiv să termin cursa fără să mai buşesc ceva. Cea mai proastă alegere e să alergi pe anestezice, pe de o parte omori stomacul şi ficatul, pe de altă parte maschezi durerea, tragi prea tare şi poţi să agravezi afecţiunile existente.
Toată lumea dă sfaturi, 5-7-10 sfaturi, ce să faci înainte de cursă, dau şi eu unul singur. Singurul lucru pe care trebuie să îl faci este să te lauzi că nu ai alergat nici un kilometru luna asta, doar 20 km în primul trimestru şi 100 km anul ăsta. Şi apoi să rupi asfaltul, dar numai dacă cele spuse au fost mici minciunele de protocol ale alergătorilor. Şi evident, să te declari, preventiv, cât mai accidentat, că nu ştii ce timp o să scoţi.
Startul este decalat, cursa de 10 km este la 8.15, semimaratonul va pleca la 9.30. Este un nou traseu, din multe puncte de vedere ediţia de anul acesta mi se pare printre cele mai reuşite şi inspirate. Traseul este rapid, puncte de hidratare din belşug, înjurături de la pietoni care vroiau să traverseze printre alergători şi nu erau lăsaţi, la început ne sperie soarele frontal (şi era abia 8.30), pe urmă soarele ne iartă și intră în nori.
Alergare timidă, a grupului de alergare de la etajul 1 din blocul nostru, termin o cursă aşa cum ar fi trebuit să termin multe curse. Fără istorie, cu singurul obiectiv îndeplinit, fără să agravez durerile existente. Marfă, zero competitivitate, 100% satisfacţie. Probabil are dreptate sor-mea, ”băi frati-miu, ce e cu tine așa filozof și calm, cred că ţi-a scăzut testosteronul…” Dacă opream şi la un grătar cu mici era ca o alergare de grup de la Mazzo Grosso. Mici nu au fost, am ales doar prăjitura de după.
Pe urmă am stat şi am mai aplaudat pe traseu semimaratoniștii, cu o undă de regret când erau la km 5, de ce nu m-am băgat şi eu la semi, uite ce mişto aleargă, şi cu o mare satisfacţie la km 18, bă, deştept am fost că am luat doar cursa de 10 km.
În plus, la cros am o grămadă de poze urcate automat pe Facebook, în timp ce la 21 km trebuia să le caut singur. Dublu câştig. Hm, altă dată nu concepeam decât să câştig dublu la kilometri…
Cam multe salvări pline, cam multe salvări cu girofar, şi nu a fost soare, caz în care nu ştiu cum se desfăşurau lucrurile.
Săptămâna strânge doar puţin peste 6 km înot, doar 17 km bici şi doar 10 km alergare.
Hai să mă bag şi eu în seamă cu două-trei cugetări:
Lumea alergării se schimbă, sunt din ce în ce mai mulţi alergători şi apar comentarii şi percepţii din ce în ce mai diferite asupra fenomenului. Acum vreo 5-6 ani mă apucase pe mine o nedumerire referitoare la taxe de concurs, ceea ce mă făcuse să mă simt ciudat, parcă eram singurul care vedea lucrurile aşa. Replica generală era “dacă nu îţi convine, aleargă în parc”. La acel moment existau un forum de grup de alergare şi saitul Alerg, al cărui şef cred că a fost şi tras de urechi pentru că a publicat un amărât de text care tuşea în biserica alergării.
Acum avem Facebook şi o grămadă de păreri.
Fără să urmăresc consecvent subiectele, cred că au fost vreo două teme care m-au mirat săptămâna asta.
#1. Ecomaraton. Un alergător se plânge că peste termenul limită, dacă nu ai rude sau prieteni, nu te aşteaptă nimeni la linia de finish. Ok, este dreptul lui să ceară, nu ştiu exact ce ar fi dorit. Muzică, medalie erau suficiente, sau nu? Aplauze de la cei 4-5 organizatori principali, sau de la alergătorii din concurs? La ora aia deja se ţinea festivitatea de premiere, în acelaşi timp nu era nici suficient de târziu ca să ajungă închizătorii de traseu înapoi în Moieciu.
Seamănă a cerere de discriminare pozitivă?
Eu percep aceste curse ca pe un contract. Eu plătesc şi alerg, tu, organizator, ai aceste obligaţii- flori, medalie, apă, salvare, premii etc. Nu am respectat contractul, adică nu am ajuns în timpul limită, mă aştept să îmi dispară şi din drepturi. Serios, să reproşez e normal, că e democraţie, să mi se dea dreptate ar fi uşor exagerat. Mi s-a părut mult mai ciudat să fiu primit la un Bucegi 7500 cu “we are the champions” după vreo 16 ore de la start decât dacă nu băgau muzică. Îmi venea să mă bag mai într-o parte, campionii trecuseră cu vreo 9 ore înaintea mea linia de sosire.
#2. Descalificarea de la Ecomaraton. Robert Hajnal e simpatic, este un alergător extraordinar, dar a fost descalificat. Aici nu am fost în stare să emit nici un comentariu pe Facebook, ceea ce m-a mirat. Cazul este neclar şi reacţiile hormonale, juraţii sunt înfocaţi, juriştii sunt amatori. Ca părere personală, dacă nu a respectat regulamentul, în mod voit, cu obţinerea unui minim avantaj, trebuie descalificat. Invocarea necunoaşterii regulamentului, că altul a făcut la fel sau alţii au avut beţe pe bucla unu nu sunt argumente valabile.
Eu am încercat odata vreo două glume cu un poliţist, domnu, este adevărat că am avut 8 km în plus peste limita legală, dar dată trecută am mers mai încet, în medie am fost la fel. Sau să dau vina pe cel din faţă, că mergea mai repede ca mine, dar uneori legea nu se discuta. Acum nu ştiu daca Robert a încălcat regulamentul, chiar nu am înţeles, dar îl cred pe poliţist, până la proba contrarie.
Dar întrebarea rămâne, de ce poliţistul intervine parţial după 24 de ore, deşi văzuse şi în cursă posibila abatere, şi de ce aplică legea doar după 4 zile? Deja se pierdere senzaţia de dreptate şi rămâne aroma de discreţionar, poate falsă.
Culmea este că organizatorii au dat în primul caz replici peste replici, chiar dacă de obicei (anii trecuți) au lăsat senzaţia de inflexibilitate, nu interveneau la articolele critice şi nu răspundeau personal, deşi regulamentul îi apăra acum, lăsându-mi senzaţia că sunt în defensivă şi se justifică fără să fie necesar. Acum se simțeau vinovați?
Iar în cazul descalificării, când capitalul de simpatie faţă de Robert aproape că le-a demolat ediţia de anul acesta, au preferat să răspundă evaziv sau să ignore subiectul …
#3. În rest, faptul că Dan Puric este ambasador sau nu al Semimaratonului București nu a fost un factor de eligibilitate a cursei pentru mine. Dacă vreau să concurez, alerg, dacă nu, nu. Nu îl las să îmi strice cursa.
Romanian
English