În vacanță poți fi și grav. Poți avea și nenumărate întrebări despre mersul – cel mai adesea strîmb, zic eu – al lumii ăsteia. Ar fi trebuit să fie un jurnal de atlet urban, săptămâna 11-18 septembrie. A ieșit însă cam altceva.
De sâmbătă până sâmbătă
O săptămână de concediu, de toamnă timpurie sau vară târzie. De câţiva am ales Grecia pentru mare, am descoperit-o târziu şi am devenit consumatori fideli de plaje elene.
Nu ştiu de ce am ales anul acesta să mergem în Thassos, recomandările erau sau sportive, sau venite de la familii cu copii mici, ceea ce nu este cazul. Probabil a contat şi distanţa.
Primul lucru pe care l-am văzut din portul în care luam ferryboat-ul a fost insula. Al doilea a fost norul de fum gros, roşiatic, care cobora spre mare. Nu pot să spun că eram liniştiţi, era evident că fumul este în zona noastră, care era la vreo 13 km de capitală.
Pe urmă a devenit din ce în ce mai evident că suntem în focul evenimentelor, ca să fac un joc de cuvinte ieftin. Dealul de lângă pensiunea noastră, cred că era la maxim 7-800 m, ardea ca Anna Lesko, elicopterele zburau la rasul ţiglei, luând apă din mare de lângă plaja unde stăteam, într-un du-te-vino non-stop.
La 7 dimineaţa trezirea era dată de primele elicoptere, la 19.30 plecau la culcare şi ne întrebam ce se va întâmpla la noapte şi cum va bate vântul, dacă ajunge focul şi la livada de măslini care ne înconjura.
În prima noapte cred că m-am trezit mereu, întrebându-mă dacă întâi va suna alarma de la maşină sau sare în aer direct, dacă vine cineva să ne evacueze dacă se apropie focul sau vom fi ca la un cuptor cu microunde şi alte asemenea gânduri pozitive.
Incendiul a fost dovedit după patru zile. În ziua a treia a apărut şi un elicopter militar fără pungă de apă, care se tot învârtea pe lângă munte fără să facă nimic. Coana a avut dreptate, era plin cu oamenii politici care rezolvau problema, alături de ziariştii invitaţi. Îmi pare rău, dar primul-ministru al lor tot faţă de panglicar are nu îmi place.
Când arde ceva iarbă pe un deal poate fi un fapt divers, un condiment cam discutabil al unei vacanţe, dar dacă vezi că iau foc copacii lângă o fabrică de ulei sau că se apropie de nişte case, în acest caz faptul divers devine dramă personală pentru unii. Piloţii de elicopter, erau vreo 5-6 elicoptere şi patru avioane, îşi riscau viaţa la fiecare zbor, fără nici o exagerare. Se apropiau cât puteau de copacii în flăcări şi de fumul de pe deal, încărcau apa cât de jos puteau, în bătaia unui vânt în rafale. Era un film în direct, care nu știai cum se va termina.
Înainte să plecăm încurcasem nişte bancnote, cele de 50 lei seamănă prea bine cromatic cu cele de 200 lei. Mă uitam cruciş la ele şi făceam filozofii ieftine. Pentru bucăţile alea de hârtie, de plastic colorat te zbaţi şi îţi ocupi majoritatea timpului? Cum adică? Pentru câştigarea unui plastic amărât, ca să poţi să plăteşti apoi ceea ce ai nevoie sau ceea ce îţi face plăcere? Haidi bre, zău că omul este o fiinţă tare sucită. Şi stupidă. Nu poţi să îţi consumi toată viaţa în alergarea după nişte hârtii colorate, după nişte convenţii financiare, după nişte textile cu siglă, pentru nişte mâncare sau băutură bună, e naşpa, nu se poate, uite, vine un incendiu și arde tot.
Focul ăsta care se întindea cu repeziciune mă făcea să mă gândesc iar la finanțe, la efemer, cu lipsa de maturitate care mă caracterizează, cu o lipsă de înţelegere pentru fenomenele economice care ne guvernează viaţa. După câteva zile, când s-a terminat incendiul, am fost prin zonele care fuseseră evacuate. Nu ştiu dacă locuitorii aveau asigurare. Ce asigurare acoperă pierderea unor măslini care au sute de ani? Ce vor face în continuare? Aşteaptă alte sute de ani?
Măslinii ăia seculari mi se par incredibili. Când am ajuns la pensiunea din livada de măslini am pus evident întrebarea clasică: ce vârstă au măslinii? O-ho-ho, 500 de ani. Nu ştiu de unde ştie, nu ştiu dacă e aşa. Prefer să cred că m-a minţit. Nu îmi place ideea că măslinul ăla a fost plantat pe vremea lui Ştefan cel Mare. Că avea 100 de ani pe vremea lui Mihai Viteazu. Sunt ca stejarii noştri seculari, mă sufocă sub povara anilor şi a secolelor.
La fel am păţit la Veneţia sau la Roma. Sunt două oraşe în care parcă aud istoria, măcelurile, şiroaiele de sânge, miliardele de paşi care au călcat pe străzi. Bisericile nu fac altceva decât să îmi aducă aminte câte modalităţi de întrerupere a vieţii a găsit omul de-a lungul timpului, ca să îi împartă pe unii în călăi şi pe alţii în martiri. Şi am senzaţia că sunt doar o furnică ce toceşte un pic din pavajul care are secole. Dacă ar avea gură pietrele, mamă, ce poveşti ar mai spune.
Măslinii poate ar spune mai multe poveşti de dragoste, sau măcar aşa sper. Oricum mă enervează, ce e aia “500 de ani”? De ce nu 495 sau 520? Peste 40 de ani câţi o să declare? Tot 500? Uite, o să mă întorc, să verific.
Am mai lăsat şi pompierii în pace, fără să îi coordonam de pe plajă şi am plecat pe insulă. În capitală am dat de nişte vestigii istorice. Pietre, alea-alea, antice. Mii de ani.
Stau, văd nişte argilă arsă. Mă uit mai atent, prin malurile de la săpături erau numai cioburi de argilă arsă. În 5 minute mă întrebam dacă am nimerit cumva în cămară plină de zacuscă, făcută cioburi acum ceva vreme, sau fac ăştia mişto de mine şi sunt la camera ascunsă. Răspunsul nu l-am găsit, mă întrebam dacă o fi vreo amendă de mii de euro dacă derajezi un sit istoric sau sunt cioburi de la o gospodină nervoasă din vecini care s-a certat cu soţul. Dacă mă lăsaţi cu un şpaclu şi o perie acolo, sunt cel mai fericit om din lume, mereu am visat să fiu arheolog.
Ciudat, dar acest gen de cioburi erau prin toata insula, probabil pentru turiști, sau grecii sunt prea sătui de ele ca să le mai reconstituie.
Am făcut si tura clasică de insulă, în alte părţi ale insulei era naşpa, focul ajunsese lângă case, parcă aruncase Zeus cu fulgere, din câmpiile elizee se transformase în început de Hades. Mirosea a fum, a cenuşă, din fericire turiştii nu fugiseră, că ar fi completat dezastrul. Acum părea doar un dans grecesc peste cioburi.
În fiecare zi am făcut 500 de genuflexiuni, 200 de flotări şi 200 de abdomene, ceea ce nu mi-a luat mai mult de jumătate de oră. Mă rog, asta îmi propusesem să fac, în realitate nu am făcut absolut nimic. Am stat.
M-am băgat în apă, cam rece pentru gustul meu format pe cele minim 28 de grade de la Daimon. Mă lansez într-o încercare de înot, nu credeam că voi simţi aşa de tare lipsa ochelarilor de înot, uitaţi acasă. Ustură. Apa care mi se plimbă pe gingii este sărată şi îmi da o senzaţie de sete.
Ok, nu îmi place. Hai să pun labele de înot. Asta e mai plăcut, avea dreptate cineva, fiind lungi îmi omoară gleznele. Hai la stânga, hai la dreapta, nu înainte, că ajungem pe continent, dacă supravieţuim, ceea ce nu sunt convins.
Prima concluzie este că la mare mi-e foarte greu să ţin direcţia. A doua că apă sărată ajută, dar valurile încurcă. A treia a venit subit, când m-am oprit şi am constatat că nu mai ajung la fundul apei. Hopaa! A fost o senzaţie tare neplăcută, mi-am adus aminte de întâmplarea din tinereţe care poate m-a marcat, când am ajuns prea departe în mare (să nu exagerăm, vreo 15-20 m mai mult decât trebuia, dar contează al naibii acei metri când intri în panică), m-am speriat şi m-am oprit din dat din mâini şi din picioare doar când îmi raşchetam burta şi genunchii de nisip.
Acum, cu labe era mai simplu, dar nu mi-a plăcut deloc experienţa. Ajung înapoi la mal, hai să iau şi ochelarii şi tubul, să ne uităm la peştişori. Mda, maybe în my dreams. Strâng ochelarii, întâi prea tare, iau tubul în cioc, tubul fâlfăie în toate părţile că nu e prins încă de ochelari, ochelarii sunt prea strânşi. Pe urmă începe să intre apă în ochelari şi apoi pe nas, respiraţia aia cu tubul nu mă aranjează, mai vine un val mic, ce să zic, experiment ratat total. O prostie, pe mal e muuult mai bine.
Zona unde am stat era aproape perfectă pentru gustul meu. Fără baruri, fără terase, doar nisip, apă lină, umbră dacă doreai de la nişte copaci, linişte, relaxare. Mişunau tot soiul de frumuseţi nordice. Mă rog, foste frumuseţi, cred că cea mai tânăra avea peste 30 de ani de pensie, dar probabil au avut şi ele/ei admiratorii lor. Acum mulţi ani, în mod sigur mulţi ani.
Deci înot aproape zero, bicicletă zero absolut, alergare vreo 100 metri. Dar la somn am bătut toate PB-urile după ce s-a terminat cu incendiile, ceea ce a fost tare plăcut.
Am rămas cu câteva nelămuriri, printre care întrebarea de ce uleiul şi măsline greceşti sunt mai scumpe în Grecia decât în România? Probabil din cauză că sunt chiar greceşti? De preţul la tsipuro nu am zis nimic.
O altă nelămurire era că şi în Bulgaria sunt maşini cu numere bulgăreşti, nu doar în România… Cu geamuri fumurii, mătănii la retrovizoare, volan pe dreapta şi depăşiri peste linia continuă, credeam că doar la noi fac aşa, dar se pare că e din cauza numerelor, că altă explicaţie nu am găsit.
Altă nelămurire este cea legată de posturile care dau numai muzică naţională, cum fac ele audienţă. Bre, rap-ul grecesc sună odios, imaginaţi-vă nişte Paraziţii în greceşte. Melodiile bulgăreşti pot fi super-naşpa, dacă le şi repeţi la greu îţi tai venele. Mai lipseau nişte posturi cu cântece de leagăn germane, scrise de Wagner.
Duminică
M-am trezit cu greu după ora 9În loc să ies cu bicicleta am fost la făcut piaţa, văd că toţi ironmanii fac poză cu zacuscă, poate învăţ şi eu la Big Berceni cum naiba se înoată craul, măcar 200 m, cred că este o parte a antrenamentului specific. Am scăpat ieftin, nici măcar cele două ture regulamentare de piaţă. Am încercat să o iau pe scurtătură, dar m-au prins arbitrii, până nu am văzut toate babele mustăcioase nu am scăpat.
Mereu mă gândesc, la hipermarket, când vine o fată tânăra şi drăguţă să îmi facă reclamă la Gillette, cum se aşteaptă ea să o cred? Ce autoritate poate să aibă, cu obrăjorii aia că un popou de bebeluş?
Ia să pună la raion o bunică din cele din piaţă, să vezi cum ar merge promovarea produselor de bărbierit, brici. Eu cred că în mod special îşi lasă tuleiele alea, că aşa le învaţă HR-ul ăla care le angajează. Sunt cele mai căutate pe piaţa muncii agricole, chit că dacă rămân fără marfă cer încă o ladă de la brunețelul din spate, ele fac vânzarea cea mai bună, mustaţa este simbolul credibilităţii.
N-ai o baba mustăcioasa la front-desk, eşti falit la piaţă. Cred că sunt bunicile hipsterilor, cu mustăţile alea de alergător montan, că altfel oricum nu îmi explic apariţia mustăcioşilor de birou, trebuie să aibă şi ei nişte bunici, care probabil îi inspiră.
Gata. De mâine la bazin, că ies în pierdere luna asta şi în câştig de kilograme.
Romanian
English