Coltul Consumatorului

Plăcere, disperare și iar plăcere. Și drăcușori!

Primul gând când am plecat spre Braşov a fost să fac o alergare frumoasă şi să am ce să povestesc. Alergarea a fost frumoasă, povestea e subţire rău.

conu

de Adrian Mila

M-am înscris la proba de semimaraton din lăcomie şi pentru că alerg mai rezonabil pe distanţă de 20 km decât pe 10km, să zicem că mă caracterizează mai mult încăpăţânarea decât elanul şi viteza.

La Braşov era soare. ”O fi cald, o fi frig, o fi noroi, ce jambiere să îmi iau, să iau jambiere?, Short sau colanţi, tricou sau bluză?” şamd şamd şamd. Dar aşa fac mereu înainte de cursă, deci nu ar fi o noutate pentru cei care mă cunosc. Hamlet era mic copil, şi la dileme, şi la ţinută.

Nu ştiu traseul, ca amănunt confundasem şi locul de start, mă miram că nu este nimeni în Piaţa Sfatului. Normal, căci startul era în altă parte. Degeaba mi-au trimis organizatorii o mie de e-mailuri cu detalii, că ăsta (locul de start) mi se păruse un detaliu cu care nu merita să îmi încarc memoria. Probabil dacă aşteptam în Piaţa Sfatului suficient de mult timp, vreo trei săptămâni, puteam să iau startul la cealaltă cursă braşoveană.

Norocul meu era că aveam colegi mult mai în temă şi mai atenţi decât mine, aşa că am ajuns şi la locul de start. Unde s-a adeverit prima afirmaţie a colegilor, organizare brici, am luat kit-ul de concurs în 5 secunde.

Cum soarele cam ardea a ploaie, mă trec la short şi tricou cu mânecă lungă. Preventiv îmi agăţ şi o centură cu un bidon cu apă şi o pastilă Herbalife, să fie acolo, în caz de nevoie.  Am mai luat un gel (a scăpat neatins) şi nişte glucoză, să am în ce să-mi sparg dintii (în glucoză, nu în gel) şi cu ce să mă înec pe traseu.

Startul mă prinde neîncălzit, suntem peste 800 de alergatori care ţopăie unul pe bombeurile celuilalt, îmi place la nebunie ideea “toată lumea 5 metri înapoi”, că poate vecinul mai avea două unghii pe care nu îi sărisem până atunci.

Ah, cât îmi place startul cu numărătoare inversă!  Mi se zbârleşte părul pe ceafă, aş muşca din asfalt cu adidaşii, dar rămân cu dantura întreagă, am rămas mai în spate şi acum ţopăim cu paşi mici, ca nişte vrăbiuţe, încercând să ne facem loc pe strada destul de îngustă.

Mă uitasem la profilul cursei, e simplu: 8,5 km urcare pe drum forestier, apoi coborâre lină pe drum/poteci. Apărea un apendice îngrijorător pe la km 18,5, era ceva care o lua în sus şi nu ştiam cât se va urca. Şi cum. Diferenţă pozitivă de nivel cumulată cam 640 m.

Traseul este declarat 100% alergabil. Hm, pentru unii, poate. Încep să am probleme mult mai repede decat credeam, deşi alergam uşurel la deal, pe la km 3 mă doare ficatul. Mă doare tare. Am şi un junghi în diafragmă care îmi ia aerul. Oare acesta să fie sfârşitul?  Cursei, domnule.

Încerc să schimb respiraţia, ritmul, degeaba. Junghiul nu mă lasă, dispare toată plăcerea alergării şi apare disperarea. Îmi mai trebuie câteva minute până să îmi dau seama că dacă îmi smulg un pic  centura din ficat e posibil să îmi fie mai bine. Evident, strânsesem prea tare centura. Dacă mă va înţepa vreodată inima în cursă sper să fie de la acele de siguranţă.

După ce scot bidonul din ficat, centura din diafragmă şi le înfig în rinichi, lucrurile merg ceva  mai bine. Chestia aia cu “puşca şi cureaua lată” în mod sigur nu a fost cântată vreodată de un alergător strâns în exces de centura cu bidon. Şi asta este o centură pentru două bidoane, să fie, pentru orice eventualitate…

Mă poticnesc pe la km 6,7 şi sunt nevoit să merg. Nici alergarea mea nu era de fală, că aveam aceeaşi viteză precum  cei care mergeau cu paşi mari, dar ego-ul meu era mai mulţumit în acel simulacru de alergare.  Mergconu2 un pic, apoi reuşesc să mă mişc într-o imitaţie de alergare la deal. M-am uitat la filmele de pe traseu, parcă sunt campion dat la ralanti. Având  micşorat şi pasul, nu doar viteza, nu pot să spun că semănam prea tare cu primii atleţi.

Nu ştiam traseul, auzisem de posibile noroaie monumentale, dar nu a fost cazul. Traseul era deviat prin pădure şi într-o stare foarte bună (pentru un traseu montan pe care a plouat duşmănos),  punctele de alimentare au de toate, apă, izotonic, păpică. Uit de efort când văd prieteni dragi prin pădure şi îi dau bice relativ atent pe unde calc. Relativ.

Cand începe coborârea sunt prins într-un grup de vreo 10 alergători, care este ca un val. Vine din spate zgomotos pe fiecare coborâre, mă depăşeşte furios  şi se topeşte în următoarea urcare, ca un val care se izbeşte de mal. După vreo trei “pante” (orice băştinaş ar râde de mine) reuşesc să fac un pic de surf şi să accelerez, depăşind valul. Ca să simt un pic de adrenalină renunţ la coborârea mea cu frână pe călcâi, traseul permite asta, coborârile sunt line şi îi dau bătaie cât mă ţin picioarele şi curajul.

Drăcuşorul de pe umărul stâng îmi strigă să accelerez, ”hai Adriene, că poţi mai bine de atât, măcar la vale, hai-hai-hai, saltă călcâiul”, îngeraşul de pe umărul drept picoteşte legănat confortabil pe denivelări. Mă uit încântat la ceasul care piuie şi îmi zice că tocmai am alergat un kilometru în 4,30 minute. Yupiiiii, ce bine e, îngeraşul adoarme de tot de atâta legănat şi piciorul stâng, mai leneş, se agaţă într-o piatră.

Am mai văzut filmul ăsta, fac nişte paşi disperaţi încercând să nu cad catastrofal, îl zgudui pe somnorosul ăla de îngeraş, care îşi revine şi mă scoate teafăr dintr-o nouă situaţie care părea cotoioasă rău.

Am continuat mai precaut, alergarea pe curba de nivel este favorita mea, căzăturile nu, până pe la km 18 merge binişor.

Ultima pantă este perversă rău, sunt cam obosit şi o urc la pas, dar nu o urcam în alergare nici dacă eram odihnit şi în formă maximă.

Finişul apare mai repede decât credeam, traseul are aproape 20 km, lumea strigă, aplaudă, bate în tigăi, dă drumul la drujbă şi trec linia de sosire după alţi 188 de participanţi, primind şi cadoul suplimentar oferit de către Salomon primilor 200 de finalişti.

Medalia “eco” de lemn mi se pare inspirată, cursa a fost superbă, este cea mai pe gustul meu cursă montană (probabil pentru că nu este chiar montană – montană), pe un traseu cum mi-aş dori să am lângă casă, şi sunt tare curios ce timp o să scot anul viitor.
Noroiul nu a depăşit nivelul încălţărilor, nu am luat nici o trântă, bidonul cărat în ficaţi a fost complet inutil (da, dar dacă…), soarele a intrat în nori şi vin şi câţiva stropi de ploaie, mari şi suculenţi.

Primăvara asta, totuşi, nu-i decât o copie.

Comments

comments

>
Previous post

”Ce mai fug ăștia, frate!”

Next post

Un alergător traversează Carpații

Alerg.ro

Alerg.ro

4 Comments

  1. Liviu
    aprilie 9, 2013 at 3:02 am

    excelent raportul de cursa, Adrian! Cred ca l-as putea copia si eu, prin ”plagiere” 😉 — in proportie de 95% mi s-ar cam potrivi! Pe mine nu m-au durut ficatii, dar slow-motion am practicat mai pe indelete. Locul de start l-am gasit mai usor ca tine, in schimb pe cel de sosire… muuuuult mai tarziu, cam pe cand se terminasera cadourile pentru primii 200… :)))
    Vorba aia: era pe cand nu se zarea! nici pregatirea, nici evolutia…

  2. adrian
    aprilie 9, 2013 at 4:23 am

    Of, Liviu, cand o sa ajung sa alerg si eu 19-20 maratoane pe an? Asaaaa, pentru ca pot.
    Pai daca ai gasit locul de start mai repede, poate era mai simplu daca plecai mai devreme, nu-i asa?

  3. aprilie 9, 2013 at 7:21 am

    Cred că am alergat pe lângă tine 🙂 Ai încheiat superb, cu unul din versurile mele preferate 😀

  4. adrian
    aprilie 9, 2013 at 8:35 am

    Pot fi usor recunoscut dupa bidonul de 5 litri infipt in ficati. Ma rog, e posibil ca unele lucruri sa fie usor, dar usor exagerate in relatarile mele.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *