Fuserăm, alergarăm, câștigară. La Maratonul Olteniei
Alerg.ro
septembrie 2, 2015
Dacă două persoane îți spun că ești beat, du-te și te culcă, zice o vorbă din bătrâni. Bătrânii nu alergau, așa că nu știu niciun proverb care să mă învețe ce să fac în momentul în care doi prieteni îmi laudă o cursă.
Bătrânii cred că ar fi zis “daca două persoane îți laudă o cursă, du-te și te înscrie”. Așa că m-am înscris. La cursa de la Râmnicu Vâlcea, Maratonul Olteniei.
Să nu fiu ipocrit, nu contau doar aprecierile pozitive. Celelalte elemente interesante erau taxa rezonabilă (45 lei, fixă până cu vreo 3 zile înainte de competiție, pentru cele două curse, semimaraton sau cros 10 km), ora rezonabilă de start, traseul cu diferențe rezonabile de nivel și categorii de vârstă avantajoase (nu trebuie neglijată nevoia de importanță, are și ego-ul meu nevoie de câte un impuls din când în când).
Interesant, ce să zic. Înscrierea a fost simplă și rapidă, am ales plata într-un magazin din București, mai mult din curiozitate. Simplu, rapid, seara eram confirmat. Lista M+50 era relaxată și avea aromă de potențial podium, chiar dacă prima treaptă era deja ocupată, uitându-mă doar la palmaresul concurenţilor.
Pe urmă nici nu am mai intrat pe sait. Antrenament specific, pentru o cursă de trail? Nu am avut nici timp, nici nu părea tare necesar. Indolent, nici măcar niște pante nu am făcut, deși colcăie Parcul Tineretului de pante, numai să ai chef de alergat.
Pare deja inutil să precizez că am ales cursa de semimaraton, plăcere dublă la aceiași bani, o să mă zăpăcească lăcomia asta. Soția s-a înscris la crosul de 10 km.
Dacă eram cu adevărat zmeu, mă băgam și la cursa de biciclete de sâmbătă, 29 august, mai ales că se dădea și discount dacă te înscriai la două curse. Deși sunt mare amator de discounturi, am avut măcar atâta minte să stau acasă sâmbătă în loc să sar cu bicicleta prin pădurile din Vâlcea.
Duminică dimineața, 30 august, sună ceasul pe la 5. L-aș fi aruncat pe fereastră, dar până la urmă m-am trezit.
La 8.30 eram în Râmnicu Vâlcea, oraș frumos și îngrijit, mereu mi-a plăcut. Îți pui GPS-ul? Noo, cunosc zona. După vreo câteva zăpăceli stânga-dreapta încep să primesc instrucțiuni prin telefon, pe care nu le prea înțeleg; când mă hotărăsc să trag pe dreapta realizez că în față (la 5 m) era tocmai navigatorul meu, care tot încerca să mă îndrume.
Ridicarea kit-ului este rapidă și simplă, primim și un tricou de bumbac mov, da, culoarea asta nu o aveam. Dacă primeam un tricou “tehnic” Roly Montecarlo cred că țipam, dar nu a fost cazul.
Facem niște poze, o încălzire ușoară, un pahar de izotonic și se face ora de start, ora 10. Din primele povestiri ale celor cu experiența cursei de anul trecut mai adaug vreo 20 de minute la timpul propus, estimând o cursă în jur de 2h:30min.
Start la fix, cu numărătoare inversă. Plecăm pe stradă, prima bucată este de asfalt, aproape plat, cam 1,5 km, să tot alergi, să tot depășești. Pentru alții. Alerg lejer, sunt depășit în trombă, ca la un cros de 2 km, parcă mi s-ar face și mie poftă de un pic de sprint, dacă nu aș fi așa comod. Pe lângă mine este încurajat nea Nicu, fusese la MTB sâmbătă și acum făcea cursa de semimaraton. Are vreo 6 decenii în spate, deși nu arată, şi l-am pierdut din vedere dupa vreo 2 km, el urca uşor, eu nu.
Urmează o urcare mai abruptă pe beton, apoi intrăm în pădure. Se cam schimbă treaba, dau de greu. Mai prin pădure, mai prin soare, iar pădure, ajung la primul punct de alimentare, deja se duseseră vreo 45 de minute din cursă, pe abia 6.5 km. Transpirasem din plin, era cald, am umplut bidonul cu izotonic și botul cu stafide mari și pline de zahăr, să mai iau un pic de suport energetic, glucide cu efect rapid.
De aici se separă traseul de cros și mă trezesc singur pe traseu. Nu era nicio supărare, era perfect, o alergare prin pădure, relaxare, alea-alea, mai mare plăcerea. Din relaxare mă trezește un alergător cu un maieu galben care mă depășește pe una din urcarile domoale pe care eu o luasem la pas. Natură, ciripit de păsărele, vise, era și păcat să mă grăbesc.
Încerc să mă țin după el, nu reușesc. Măcar las visele deoparte, că părea cam de vârsta mea și am impresia că tocmai pleacă podiumul, “pa”.
Era frumos, nene. De pe deal se vede Oltul, zi senină, cam prea însorită, din cele cu “vremea va fi frumoasă și călduroasă”. De pe la km 10 încep să alerg cu Marian Vasile, să tot stăm de vorba, că în față nu se mai vedea de mult maieul galben. Poate uit măcar de genunchiul stâng, care mă supără de vreo lună și acum iar începe să scârțâie.
O nouă umplere de bidon, încă o mână de stafide, până la urmă iau și un gel, să nu îl car degeaba. Tot trag de genunchiera care alunecă în jos, maieul începe să mă deranjeze și să îmi aducă aminte prin ce zone am uitat să dau cu cremă antirosături.
Pân’ pe la km 15 am tot stat la povești, apoi am ajuns iar la punctul de alimentare. Glume, mai sunt vreo 5 km, pe lângă mine trece încă un alergător grăbit, care nu are chef de glumițe. Hopa, că se încurcă de tot afacerea, podiumul începe să fie din ce în ce mai îndepărtat.
Am încercat să mai accelerez cât mă lăsa genunchiul buclucaș, sperând să nu iau și o trântă. Potecile de pământ mergeau unse, stafidele parcă aveau efect, în curând fac prima depășire, apoi a doua. Este neplăcut, parcă este un pic jenant. Știi, mă grăbesc, vreau să ies înaintea ta. E nașpa, pe bune. Sau o fi plăcut? Nici nu știu ce este mai neplăcut, să depășești sau să fii depășit? Trăind ambele situații, cu toată rușinea trebuie să recunosc totuși că este mai plăcut să depășești.
Las gândirile profunde, alerg la vale încercând să îmi dau seama cât mai este până la finish, și habar nu am. Alerg, ușor bezmetic, bazându-mă pe bucata de asfalt de la finish, 1,5 km, unde o să mănânc pământul. Sau asfaltul.
Uite panta de beton, prea abruptă, trebuie să frânez, în față se anunță prin stație că vine în trombă alergătorul cu numărul 141, nu mă uit în spate să văd unde sunt urmăritorii, alerg în stradă, mulțumesc polițistului și mașinilor care opriseră și alerg spre finish. E cald.
Alerg întâi pe carosabil, gata, mă uit la ceas, mai am câteva minute și gata, ar trebui să accelerez.
E cald. Prea cald. Îmi fierb creierii, nu pot să respir, aerul este o ciorbă care nu vrea să intre în plămâni, îmi amorțesc mâinile și sunt ud leoarcă. Caaaald!
Trec pe trotuar, nu mai am energie și deodată încep să merg. Mă uit cu disperare în spate, convins că voi fi depăşit chiar acum de minim 100 de alergători M+50 care sprintează triumfal, care mă vor călca în picioare. Nu, nu vin, este prea cald, sunt doar piticii mei.
A fost un kilometru interminabil, nu vedeam parcul, nu știam unde este finishul, de ce nu mai apare, apoi deodată se aud/văd susținătorii, încurajări, aplauze, ia uite, că mai are energie, mă zburlesc și reușesc să accelerez. Uf, gata.
Mă enervez, că acum nu prea mă simțeam obosit… Aș face și pe deșteptul un pic, dar mă doare genunchiul și podiumul de la categorie era deja plin când am ajuns eu. Termometrul de la mașină arată 38 de grade.
Pe urmă am băut vreo zece litri de apă, o bere fără alcool și am dat și iama în pastele oferite de către organizatori. Culmea, nu am câștigat nici la tombolă.
Acum tocănița.
Ce mi-a plăcut:
– Taxa modică, modul de aplicare (fixă până aproape de data cursei). Ceea ce s-a întâmplat cu ea, adică donație către centrul de neonatologie al Spitalului Județean.
– Ora de start face foarte accesibil accesul din București direct înainte de cursă, deși merge și o noapte la Olănești, cu plimbări prin zonă. Sau în Vâlcea.
– Traseul. Pădurea este remarcabil de curată pentru o pădure lipită de localitate, nu am remarcat gunoaie sau moloz. Mi-a plăcut terenul, care poate fi dificil dacă plouă, acum era doar prietenos. Mi-au plăcut alternanța de urcări și coborâri, destul de solicitante, peisajul variat, panorama. Foarte frumos, chiar m-am oprit să respir și nu mi-a părut rău.
Foarte bine marcat.
– Categoriile de vârstă, chiar dacă nu am avut treabă cu podiumul, asta nu este vina organizatorilor
– Voluntarii. Rapizi, probabil cu experiență, glumeți, profi.
– Muzica, respectarea programului. Prezentatorul
– Clasamentul on-line, afișarea promptă la zona de sosire. Am avut impresia că se afișase înainte să ajung eu, ca să zic așa.
– Premiile speciale
– Denumirea cursei, românească; lungimea apropiată de cea teoretică, fără lipsă la cântar
– Pastele de după
Ce se poate îmbunătăți:
– Punctele de hidratare. Dacă nu ai bidon cu tine, ești cam uscat după primele urcări. Ceva apă la km 3 (să zicem) ar face viața alergătorului însetat mai frumoasă. Evident, dacă va fi punct de alimentare probabil va ploua torențial, dar zic și eu.
– Medalia. Frumușică, dar fără greutate.
– Mi se pare ciudat să particip la Maratonul Olteniei care nu are cursă de maraton… Poate?
– Clasamentul final. Chiar dacă prezentatorul a susținut că este vina lui, deși evident nu era, a existat și o bâlbă regretabilă la una din categoriile de vârstă. A fost recunoscută și remediată rapid (cred, așa s-a văzut din exterior), dar probabil a durut.
Alintături:
– Ar fi mers niște pepene. Roșu. Fie, și galben. Cred că se făcea ceva mizerie, dar ar fi mers. Mai ales la finish. Ok, și pe traseu.
– Ar fi mers și niște piersici. Nectarine. Prune. De sezon.
– More beer…
Care este morala?
La cursă ajunsesem un grup de cinci alergători puși pe fapte mari, eu fiind singurul care nu s-a deranjat să urce pe podium, nu de alta, dar nu meritam. Așa cum zicea mucalit un ocupant de locul 1, “domne, îmi face plăcere să găsesc și o persoană care aleargă doar de plăcere, nu numai pentru premii!”.
Mda…
A, ca idee, distanța de 21.6 km, diferență de nivel 7-800 m a fost parcursă de mine în 2h:24min, locul 38/98 la general, 4/9 la categorie.
Foto: @Kam Maria & Facebook
Romanian
English