Vaaai, vaaai, după așa o săptămână, îmi dau seama că nu pot să ajut absolut deloc alergarea cu acest jurnal. Sper măcar să nu o enervez, Vaaai, vaaai, îmi este clar că nu pot decît să încerc să-mi domin demonul savarinelor. Oare e posibil? Cam ăsta sunt eu, plus alte cîteva gânduri năbădăioase, într-un jurnal de atlet urban, săptămâna 20-26 martie 2017

[Adrian Mila]

 

Luni

Mă aşteaptă o săptămână pe care o ştiu grea, tendinţa este să o păcălesc şi să amân intrarea în ziua de luni. Să nu intru buimac în ea la ora 5 dimineaţă (mă apucă un soi de disperare duminică seară, când pun ceasul să sune şi văd că am mai puţin de 5 ore până la trezire), să mai fur o oră şi jumătate de somn.

Neee, cine e bărbat duminică să fie bărbat şi luni dimineaţă. Luni la tăţi ni-i greu, mă aşteaptă o piscină cu culoar liber, 2,1 km înot, aoleu, mai am tare puţin din abonament, ce mă fac, ce mă fac?.

 

Marţi-vineri

Singura mişcare făcută a fost ceva bicicleală urbană. În total 102 km, aş fi consumat vreo 8 litri de benzină, deci am câştigat vreo 40 de lei.

Oare? Oare mersul cu bicicleta prin oraş se poate trece la “mişcare” sau inhalarea de gaze de eşapament nu este cea mai sănătoasă opţiune? Ideea nu a plecat de la mine, a rămas agăţată într-un colţ al creierului şi uneori mă loveşte.

Deplasarea mea prin oraş tinde să urmeze în mod stupid traseul pe care îl fac cu maşina, deşi am şi rute mai isteţe, care pot traversa un parc în loc să stau conectat la ţeava de eşapament a autobuzelor.

Când îmi aduc aminte de această varianta apăs butonul “reset” şi intru în parc, unde parcă descopăr o altă lume, paralelă, de care uitasem în zbuciumul zilei de lucru. Mă rog, cu bicla merg în general spre şi de la birou, adică în timpul liber, dar nu reuşesc să mă deconectez când vreau eu.

Deci, prima îndoială a săptămânii vine de la biclă, oare nu aş fi mai isteţ şi nu ar fi mai sănătos pentru mine dacă aş merge cu maşina, gazându-i eu pe alţii, şi să ies la sfârşit de săptămână cu bicla la pădure? Dacă mai pun la socoteală şi portierele deschise în faţa mea, că a fost săptămâna uşilor deschise, zău că nu e cea mai sănătoasă mişcare.

A doua îndoială provine de la fetele cu halat alb. Cum naiba au bărbaţii fantezii (cred că toţi au fantezii) cu surori şi doctoriţe, nu ştiu. Cred că şi eu mai rătăceam câte un vis, dar nu cred că era cu o chestie care să mă tragă de gură până semăn cu Joker. Toate ca toate, dar nu cu explorarea şi introducerea de obiecte în cavitatea mea, nu, nu într-a mea. Mda, de aia am făcut pauză de înot, ca să nu fac gargară cu toţi bacilii din bazin peste bunătate de implanturi. Dentare, bre, că de bicepşi şi fesieri nu mai aveau.

Marţi am pus primele implanturi, operaţiune care m-a făcut să transpir suculent. De frică. Am început să citesc ceva informaţii pe internet, la a doua replică, la care aflam că unul a rămas fără nervul din maxilar am abandonat culturalizarea de tip gugăl.

Eram convins că doare, de fapt doare doar anestezia, dacă este să ne dăm finuţi. Perforarea maxilarului cu burghiul, cheia cu clichet şi cusutul cu gută deja nu se mai pun, că eram de mult leşinat de frică. De două ori m-am înecat cu un lichid sărat, era evident că mă înec în sângele propriu, care ţâşneşte ca o arteziană, o să moooor, nu aşa era fantezia. Mă rog, am aflat pe urmă că nu era sânge, era serul de răcire al burghiului, că nu am prea sângerat, dar am un stil mişto de a intra în panică.

Din păcate pe urmă trece anestezia. M-am oprit la un MegaImage şi am luat nişte pungi de legume congelate, să le ţin pe falcă. Nu am fost foarte inspirat, am luat ceva gen amestec de ciorbă-gusturi româneşti, cel mai ieftin produs congelat. Se pare că ciorba se bazează în mare măsură pe ceapă, punga aia mirosea ca naiba a ceapă, de mă luau lacrimile, aşa că două zile am tot stat ca o domnişoară finuţă cu batista la nas, dar cu batista cu aromă de ceapă. Mai lipsea o bucată de slană.

Ca o scurtă observație, dacă puneam implaturile la prima clinică la care am fost, era periculos să merg seara cu atâţia bani în gură.

Cam după 48 de ore umflătura ajunge la apogeu, este mai uşor să te bărbiereşti, că stă pielea întinsă. Arăt ca Chip (sau Dale?) cu alune în fălci, dacă dau şi cu crema de contur de ochi Nivea, cu efect sofort, aia care umflă ochişorii, din oglindă mă priveşte un broscoi cu ochii umflaţi şi cu o gâlmă, din fericire asimetrică, ca şi cum aş mesteca o libelulă pe care nu mă îndur să o înghit.

Deci îndoiala a doua provine de la fantezii, aveţi grijă ce visaţi, că nu se ştie cum se împlineşte.

A treia îndoială vine de la Marinică. Am încercat să dau la reparat nişte pantofi la Marinică. După două drumuri la care m-am lovit de o uşa închisă am renunţat. L-am găsit marţi. Îl apreciez pe Marinică. I-am dat 20 lei pe reparaţie, gândidu-mă mulţumit că am făcut mai multe lucruri bune. I-am dat bani de o pâine lui Marinică, meşter artizan de flecuri şi pingele, am făcut să supravieţuiască o meserie pe cale de dispariţie şi am re-introdus în circuitul pietonal o pereche de pantofi încă buni.

Prima problemă a apărut când am vrut să îl plătesc. Nu avea rest. Am încercat la magazinul din colţ, nu a vrut să îmi schimbe. Următoarea uşă era a unei cofetării fără vad, cam ciudată. Într-un mod relativ ciudat, nici nu m-am gândit să încerc să schimb bancnota, m-am oprit teleghidat la vitrină şi am arătat cu degetul trei prăjituri.

Miercuri am trecut de trei ori pe la Marinică, era închis. Joi de două ori, a treia oară reuşesc să recuperez pantofii. Sincer să fiu, dacă vroiam îi dădeam telefon, că are numărul pe uşa prăvăliei, dar se pare că am vrut să mai trec prin zonă, da, evident că am mai luat trei prăjituri.

Dacă ţin cont că am dus şi cartuşul de la imprimantă la umplut lângă cofetăria Liliana, am realizat că poate totuşi am o problemă legată de #savarină. Bre, ia să încerc să controlez impulsurile astea animalice, primul pas este să contest dependenţa, apoi poate o şi recunosc.

Gata, de acum #rezist#savarinelor. O fi bine, o fi rău?

Iar Marinică îşi doreşte de fapt clienţi sau este că tot românul, care se face patron ca să poată să îşi ia liber când vrea el? #selfemployed.

V-am spus că mă plictisesc hastagurile astea? Şi că încep să mă întreb când s-a deteriorat aşa atmosfera aia de pe grupul de Alergare de pe Facebook? V-am spus şi că mi se pare ciudat să am cereri de prietenie de la o mănăstire şi de la nişte apometre?

Implanturile au mai multe contraindicaţii, în primele zile de după. Fără ţigara de după, fără lactate (deci adio kefir deocamdată), fără băuturi acidulate şi fără alcool. Viaţa fără bere şi fără sterilizantul cu aplicare internă, cu aromă de prună, a fost un chin. Şi fără activităţi sportive cu puls ridicat, şah da, altele ba.

Deci săptămâna a fost tristă tare.

Dar tristeţea nu ar fi completă dacă nu încercam să ies sâmbătă la o mică alergare cu prietenii. Am alergat fix 200 m, apoi încă vreo 3-400 şi atât. Am înţepenit de şale într-un mod grav, aşa că deocamdată stau cu brâu, fără alergare. Fără înot şi fără biclă.

Ce fac cu antrenamentul? că vine duatlonul peste mine, mai sunt patru săptămâni şi vine Pegasul, competiţia est-europeană de la Buftea, să ne batem cu turcii, bulgarii, tătarii, maghiarii şi toate neamurile?

Păi nu fac nimic, că mă doare spatele. Şi parcă şi genunchiul. Şi alunele din fălci.

Apare ultima îndoială, la care nu am căutat răspuns, dar mă preocupă de câţiva ani. Oare alergarea face bine sau rău? Adică un om care stă şi se mişcă înceeeet-încet nu cumva trăieşte mai mult decât unul care aleargă repede-repede? Nu cumva alergarea=consum mare de oxigen=arderi intense=reziduuri=radicali liberi?

Nu, uite că nu vreau să gugălesc pe tema asta, doar mă întreb şi eu uneori dacă yoghinii şi budiştii ăia care se laudă că trăiesc milioane de ani aleargă sau stau şi meditează?

Iar ultima îndoială a săptămânii provine de la un colectiv pe care l-aş numi “toxic” şi cu care intru ocazional în contact. Întrebarea adevărată a fost cum naiba am ajuns eu acolo, şi dacă nu cumva este un magnetism şi este de fapt colectivul în care ar trebui să ajung. Asta da dilema.

Deci, cum ziceam, 2.1 km înot, vreo sută de km de monoxid de azot şi carbon pe două roţi şi câteva sute de metri de alergare, cam aşa arată sumarul săptămânii.

Și multe întrebări, că așa e când ai mult timp liber. Hm, interesante prăjiturile de la cofetăria aia. Nu-nu-nu, #rezist prajiturilor.

Comments

comments

Previous post

Despre imunitate

Next post

O cursă năbădăioasă, cu multe surprize plăcute

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *