Sâmbătă, 6 octombrie cei mai frumoși munți din țară au găzduit cel mai greu și mai frumos maraton din România. Maratonul Piatra Craiului – Salomon. Peste 500 de oameni, cuprinzând „crema” alergării montane de la noi, s-au aliniat la start. Am alergat bine, mi-am dorit un timp mai bun, însă rămâne în cele din urmă bucuria alergării.
de Adrian Ber
După controlul uzual al echipamentului, participanții au așteptat numărătoarea inversă. Care a venit cu o mică întârziere de 10-15 minute după ora programată, 9 dimineața. Poate de emoții, poate de frigul nopții care nu apucase încă să fie alungat de soarele timid.
Primii kilometri ușor ascendenți îi fac de încălzire, până la Fântăna lui Botorog. De acolo urcăm spre satul Măgura și încerc să alerg, chiar dacă mai ușor pe pantele care șerpuiesc prin pădure și, înainte de întâlnirea cu ulița satului, printre fânețele localnicilor. Două urcări mai abrupte și o coborâre pe care dau drumul la picioare și am ajuns La Table. Unul din voluntari îmi umple bidonul în timp ce dau gata o bucată de banană, un pahar cu izotonic și două de apă. Știam că urmează una din cele mai grele porțiuni, urcarea spre Șaua Funduri prin Poiana Funduri. Îmi aduc aminte pe la jumătatea urcării de aventura de anul trecut când am alergat primul maraton pe același traseu. Atunci, în același loc, îmi imaginam că mă țin cu dinții de rucsacul celui din față, numai să nu renunț. Acum părea mai simplu, dar nu era deloc.
Odată ajuns în vârful Funduri, pornesc pe coborârea abruptă spre Marele Grohotiș. Încerc să alerg, dar pietrele sunt ude și două căzături îmi mai taie din elan. Simt lipsa antrenamentului specific de munte, dar deh, asta e – sunt băiat de oraș. Pe Marele Grohotiș mă întâlnesc cu primii drumeți care amabili ne fac loc nouă alergătorilor. Și mulți fotografi. Zâmbesc, ca să dau bine în poze :), dar în primul rând ca să îmi aduc aminte că distracția este cea care m-a adus aici.
Când în sfârșit văd că drumul coboară prin pădure, știu că refugiul Șpirlea nu e departe. Și acolo un punct de alimentare. 
Din nou două pahare de apă, bidonul un pic mai mult de jumătate și la vale. Tocmai până în Plaiul Foii. Unde trec pe lângă cabană și mă opresc la punctul de alimentare pentru apă și izotonic. Era mai puțin de 3h20min de la start. Mă îmbărbătez în gând pentru că știu ce urmează – renumita urcare de la Diana. Nici nu fac bine la dreapta, pe marcaj triunghi galben, spre Valea Urșilor, că mă și arunc hotărât să alerg măcar jumătate de urcare. Ah, au și încă o dată ah! Crampe musculare pe gambe. Nu am avut niciodată la intensitatea asta – de ce tocmai acum?
Un pic demoralizat, pornesc în pas alert. După un ritm susținut de urcare, dar nu de alergare așa cum aș fi dorit, aud tălănguța și pe cineva strigând „Apă, pâine și cașcaval la Diana!” N-aș zice ”nu” la niște apă și mai ales n-aș zice ”nu” să o văd pe Diana în cele din urmă. Care se mai lasă un pic așteptată pentru că organizatorii au decis să mai adauge o buclă de aproximativ un kilometru.
De sus de la refugiu știu că mai e doar o „formalitate” până la final – ultima coborâre. Sus văd că nu mai simt crampele musculare. Cred că s-au dus, dar deja e prea târziu. Când ies din pădure accelerez pe coborârea dinainte de Colțul Chiliilor. Intru pe drumul forestier și îmi apare în față imediat ultimul punct de alimentare. Unul din voluntari, foarte amabil, îmi umple din nou bidonul. Alerg nici 10 metri, îl scot să mai iau o gură, dar bidonul, ud fiind, îmi scapă și capacul se sparge. Nu-i nimic, mai puțin de cărat :). Beau puțina apă rămasă, îndes capacul în bidon și ”dau talpă”.
Aud din spate de lângă mine: 4 ore 45. Era timpul de la start. Oh, nu, nu și iarăși nu. De fapt cuvintele mele au fost altele, dar nu pot sa le reproduc aici. Mă arunc într-o alegare aproape nebună. Îmi apare Zărneștiul în față. Știu că nu mai e mult, dar nu distanța mă îngrijorează, ci timpul. Intru pe prima stradă din Zărnești, când simt că am micșorat un pic ritmul. Mă ambiționez să trag tare la final. Un alt concurent tocmai ce s-a oprit la nici 200 de metri de final. Îi zic că mai este incredibil de puțin și se decide să alerge cu mine. Trecem amândoi linia de sosire. Prea târziu pentru mine, cu 10 minute mai târziu decât mi-aș fi dorit. 5 ore și 10 minute în loc de 5 ore.
Dar asta e. Numai gândul că va fi MPC și la anul mă consolează. Și faptul că am scăzut 23 minute pe un traseu cu un kilometru mai lung.
Ca să ajung la acest rezultat, am făcut și ceva schimbări. În primul rând trebuie să îi mulțumesc unui prieten pentru jambierele de compresie. Nu știu dacă mi-au îmbunătățit performanța, dar cu siguranță m-au ajutat la refacere. Și în plus, în felul acesta, am avut voie să alerg în pantaloni scurți. De obicei mă trezesc cu 2-3 ore înainte de start. Așa am făcut și sâmbătă, doar că imediat ce m-am ridicat din pat, am înfruntat un vânt puternic pe o distanță de aproximativ 2 km. Ca să îmi turez tot corpul și să reduc timpul de încălzire în cursă, ceea ce s-a și întâmplat. Gelurile, mulțumiri din nou, le-am luat la intervale regulate (de efort, nu de timp) așa că nu am avut căderi mari de energie. Am avut însă și mici obstacole: o durere agasantă de dinți de-a lungul întregii zile și crampele musculare din Valea Urșilor.
Ca de obicei, după linia de finish ne-au așteptat din belșug fructe și prăjituri de casă. Gust din câteva, dar nu zăbovesc mult. Mă sui în mașină și mă îndrept spre Plaiul Foii să o încurajez pe Maria, soția mea, care e la primul MPC. Surpriză! Tocmai ce trecuse pe acolo. Oho, a alergat bine îmi zic și mă îndrept spre Zărnești să îmi înscriu copiii în MPC Junior. Ana aleargă la categoria 3-5 ani, iar eu o urmez cu David (11 luni) în brațe. Și, surpriză din nou, ne reunim toată familia chiar la linia de sosire – Maria a terminat și ea în 8h:01min. Bucuroasă, Ana îi mărturisește mamei ei că a „alergat tare-tare”.
Și acum la final, cred că ar trebui să scriu și câteva cuvinte despre organizare. Excepțională, dar asta nu cred că a fost o surpriză pentru nimeni. Fiecare punct de realimentare bine aprovizionat pe toată durata cursei, traseul foarte bine semnalizat și voluntari în punctele cheie. De altfel, cred că fiecare organizator de maraton ar trebui să participe la MPC măcar o dată ca voluntar sau concurent, pentru a învăța de la cei mai buni.
De apreciat și inițiativa organizatorilor de a înmâna concurenților o mică panglică neagră, ce urma să fie purtată în semn de doliu pentru despădurirle masive. Păcat că cei care ar defrișa munți întregi pentru a-și mai ridica o vilă sau pentru a-și lua ultimul tip de limuzină, nu cred că aleargă. Dar încetul cu încetul, conștiința publică va fi trezită, iar clasa politică nu va putea rămâne indiferentă la infinit. Așa că și eu am continuat să alerg pentru cauza de la Transmaraton, cauza ViitorPlus.
Spre seară, îmi iau rămas bun de la ai mei și mă sui în mașină. Îmi pare rău că ratez festivitatea de premiere, care este un spectacol deosebit în sine. Dar mâine … ei, asta e o altă poveste.
Foto1: Cătălin Clinciu și George Robu
Foto2: Mihai Benea
Romanian
English
Bravo Adrian !
La momentul scrierii acestei povestiri, rezultatele MPC încă nu erau disponibile. Acum le găsiți aici: http://www.carpathianman.ro/clasamente.php?crt=21.