Să fie cald și bine, dar tu să ai totuși senzația că trebuie să te oprești, că te înconvoi, pentru a birui un viscol imaginar. Cam așa a fost pe la km 30 al maratonului meu. În rest, am trecut prin toate celelalte anotimpuri.
Sună primul telefon. Oricum, dormeam iepurește, o noapte nedormită, noaptea dinainte de maraton, am pus două telefoane să sune, să fiu sigur. Emoții, foame, mi-e permanent foame.
Fac un duș, din oglindă se uită la mine un tip cu burtică, deocamdată burtică, încă mai poate fi folosit diminutivul, deocamdată mic burgheză. Nedumerit mă sui pe cântar. Mă frec la ochi, visez? îmi cade cerul în cap, nu am mai avut 79 kile de 6 ani, sau așa cred. Mut cântarul, mă învârt, mă sucesc, îl pun pe gresie, pe parchet, degeaba. Mor de supărare, în câteva zile am luat aproape 3 kg în plus. Acum voi căra cu mine un rucsăcel cu 3 kg de slăninuță, cale de 42 de km.
Fac bagajul, iau un pumn de vitamine, poate ajută, ajută în mod sigur la pofta de mâncare, frec cu 3 creme cel mai lustruit genunchi din București, iau niște pliculețe cu magneziu și 3 geluri. Geluri babane ca niște banane, cât tubul de pastă de dinți, paste din alea la ofertă, cu 50% în plus. Constat în mod evident că nu prea am unde să le înghesui fără să arăt foarte dubios, până la urmă le înghesui pe unde pot, ca un contrabandist de morcovi sovietici, cei mai mari morcovi din lume.
Mai lipsea să iau niște pită proaspătă, untișor și un borcan de dulceață de cireșe amare, făcut de soacră-mea, să nu îmi scadă cumva glicemia pe traseu, din fericire nu am un suport port-borcan.
Colanții țipă pe mine, sper ca Adidas să aibă niște cusături trainice, să nu alerg prin târg că Nică la scăldat, când îi luaseră hainele. Iau și o sticlă de izotonic, să mă țină pe primii 10 km.
Ajungem mai devreme la start, înainte de ora 8. Apucăm să facem și vreo două poze de grup și o vizită în care mai lepăd din excesul de lichide. Trebuie să iau startul din zona D, care este cam departe, cred că este la circa 200 m de linia de start. Accesul este cam dificil, pe lângă zona de wc-uri ecologice, unde este coadăăăăăă.
Parcă regret iar excesul de hidratare, dar coada e prea mare. Nu prea îmi dau seama când se dă startul, coloana se pune în mișcare la pas, am impresia că ne pregătim de start dar de fapt kenienii deja aleargă cu spor. Eu nu am nici un spor, bat o mocăneasca de pe un picior pe altul în spatele unor fete tare amatoare de salsa. Cum naiba au ajuns în fața mea nu știu, dar abia după câteva sute de metri reușesc să prind un culoar mai liber. După 2 km ajung cu greu pace-rii de 3.45, fapt care mă demoralizează grav. Eu visez un 3.35 sau pe acolo, și ceasul mă contrazice.
Nimic mai simplu decât să accelerez, mai ales când sunt la km 2. Panta de pe Calea Victoriei mă mai domolește, tactica zilei este să încetinesc pe urcări și să accelerez pe coborâri, pe un efort cât mai constant. Sfatul ăsta îl dau gratis, și cam asta este și valoare lui. Mă rog, asta e tactica mea, până acum secretă, nu am mai spus-o decât de 100 de ori. Mă amuză pancardele de la City Grill, dacă aveau și niște platouașe cu mici, pâine și muștar chiar îi pupam. Nu dați bani pe mergători, luați mici la alergători, sau cam așa ceva.
Îmi place traseul nou. Nu prea îmi place Bucureștiul, dar traseul nou îl face mai simpatic. Spre surprinderea mea Bucureștiul încă nu reușește să strângă la start 900 de maratoniști, ceea ce într-un fel îmi gâdilă orgoliul, mă simt parte a unei elite.
Primii 10 km îi fac mai zglobiu, cu plăcere, energie, con alegria, că abia a început cursa. Cealaltă strategie este să iau geluri la fiecare 5 km, câte o jumătate din tuburile alea babanoase. De la km 30 urmează să dau cep la șeful tuburilor, barosanul, care are și BCAA. Nu știu exact ce e be-ce-a-a, dar sună bine, important, ca și cum ar avea două bacalaureate sau un doctorat.
Deci primii zece kilometri sunt ca primăvara, mi-am dat seama după cursă că a fost că o simfonie a anotimpurilor. Adiere, zâmbete și zumzete. Se cam termină izotonicul cărat de acasă, arunc sticla și mă mir ce ușor se aleargă fără o bobâlcă în mână.
Gel la 10 km, gel la 15. Ritmul este susținut, parcă a venit vara, e de muncă, dar sunt a running machine. Dat naibii, panta de la Casa Poporului este un fleac, efort constant, metodic, machine, running machine. Evident, așa mă simt, așa mă percep, alergătorul perfect; din afară se vede un nea care chinuie pe asfalt, doar în imaginația mea arăt a atlet.
Km 20-21, hai cu gelul, hai cu apa, noroc cu zonele de ștafetă, că mai furăm o încurajare, altfel rar primită de la bucureșteanul tradițional, încruntat și morocănos. Hidratarea aia în exces începe să mă chinuie, tot amân oprirea la o budă, nu vreau să pierd secunde prețioase, și car burdihanul după mine.
Ehehe, cred că a cam venit toamna, de la km 20 la 30 am decis că întru în toamnă. Cam e de tras, nu mai e veselia de la început. Trag stahanovist, dau muzică mai tare și prind câteva melodii care să susțină pe infinitul bulevard al Unirii.
Tot urmăresc genunchiul stâng, să văd ce mai face, dar face binișor. Mă supără de câteva luni, orice om responsabil s-ar duce la un ortoped responsabil, care nu cred că i-ar recomanda să alerge un maraton. Genunchiul ăsta mi-a omorât alergările lungi din program și mi-a atârnat un mare semn de întrebare asupra cursei, dar deocamdată rezistă.
Până pe la Arena Națională treaba merge, apoi vine iarna. Am senzația că începe să bată viscolul. De la km 30 începe întristarea. Scade viteza, scade cadența, în continuare nu sunt hotărât dacă să mai consum lichide sau să le evacuez. Mergem înainte, nu am curaj să mă opresc, mă încovoi să birui viscolul, picioarele atârnă greu în zăpada din imaginația mea. Nu trebuia să merg pe genul asta de comparații, acum mă apasă.
Mă opresc două secunde să iau o sticlă de apă și mă lămuresc rapid că sunt pe marginea prăpastiei, la un pas de crampe ucigătoare. Pun cruce budei mult visate, numai să cad cu buda în spasme nu îmi lipsește, încerc să ling un ambalaj cu urme de magneziu și să mă mișc cât mai ritmic.
Singura parte pozitivă, jenantă dar pozitivă, este că alții suferă mai mult și încep să mai depășesc. De la km 32 până la finiș am câștigat ceva mai mult de 40 de poziții, nu atât datorită pregătirii mele, cât datorită ghinionului celorlalți. Alergarea unui maraton implică și o mare doză de noroc.
Încerc să mă motivez, toate vrăjelile cu „mai sunt trei ture de parc, hai că poți” sunt fumate de mult și nu mă mai ajută. Apelez la strategia finală, storc ultimele picături de be-ce-a-a, iau și ultima speranța, activatorul minune, și mă gândesc că în față, undeva, este alergătorul xyz și că pot să îl depășesc.
Zidul este doar vag-aluziv, nici nu îl lovesc, nici nu îl depășesc, se pare că alerg în paralel cu el. Este unul din momentele în care mă întreb de ce aleargă oamenii un maraton. Mă rog, înțeleg să îl alergi pe primul, dar tot nu înțeleg de ce mai trebuie să repeți o experiență dureroasă și traumatizantă.
Tropăi fără talent, muzica urlă, creierii sunt varză, pietonii de la Unirea mă enervează, nu pot să iau ușor nici virajele largi, alerg ca un robot cu bateriile descărcate. Pe Splai e plin de zombi, mai vin din spate și maratoniști în viteză, nu știu unde au fost până acum și de unde au mai găsit resurse, că aș lua și eu vreo două kile de resurse, dacă s-ar găsi.
De la km 40 nu mai contează nimic, se pare că voi termina și cursa asta. O termin, aparent zob, mă opresc, respir și apoi văd că nu chiar așa rău. Asta nu poate decât să mă enerveze, înseamnă că mai aveam resurse…
Mă uit la ceas, e binișor și am avut o grămadă de noroc. Până la urmă am făcut 3:36:15, ceea ce reprezintă un record personal. Cu doar vreo 14 secunde mai bun, dar eu, Haile, Mo, Usain și încă vreo doi-trei știm prea bine cât de greu se câștigă secundele astea. S-a terminat maratonul cu numărul 21, al șaselea de plat, și a fost rezonabil.
Am ocupat cu greu un loc 7/29 la categoria de vârstă, care cred că arată o creștere a nivelului general al competiției (anul trecut eram pe locul 5 parcă, cu un timp mai mare cu 6 minute), care în acest an a demonstrat din plin că se pot remedia micile defecte din anii trecuți.
Acasă am constatat că am pierdut pe traseu vreo 2,9 kg (3,7% din greutatea corporală, ceea ce este prea mult) deși băusem cel puțin 3 litri de apă pe cei 42 km. Dacă pun la socoteală și sarea omniprezentă pe umeri, față, piele, mă întreb încă odată dacă participarea la un maraton este chiar cea mai isteață și sănătoasă idee care mi-a trecut prin creier.
Un alt secret pe care vi-l spun gratis (așa se ademenesc clienții, cu mici gratuități) este că în cursă te poate ajuta un tricou cu mesaj. Poți să susții o cauză, poți să ai un tricou cu numele tău, pentru care poți primi încurajări pe traseu, atunci când îți este mai greu.
Acum am alergat cu un tricou primit de la prietenii de la Invictus, cu care nu am putut să alerg atunci când am fost invitat la manifestările lor. Ce vrea Invictus? Bună pace și să fie o punte între civili și militari. Și să trimită cel puțin un militar rănit în Afganistan la Jocurile Paralimpice Invictus din 2016. Găsiți detalii pe internet, nu va spun mai mult, ca să nu deraiez.
Tricoul m-a susținut în cursă și m-am agățat de el, așa cum altă dată m-am agățat de un maieu primit cadou de la Fane. Am primit încurajări de la cei care știau mesajul și m-a făcut să trag înainte când mi-era greu, gândindu-mă că mie de fapt nu mi-este greu și că durerile vor trece.
Ultima strofă a poeziei Invictus este cam așa:
Nu mai contează cât de aspru-i drumul,
Ce liste cu pedepse vin mereu,
Eu, azi, al sorții mele sunt stăpanul-
Sunt căpitanul sufletului meu.
Sună bine, chiar dacă poetul nu era în cea mai fastă perioadă a vieții lui. Sună a maraton.
Foto: Publicphoto.ro și Radu-Cristi
Romanian
English