Pe principiul omului gospodar, mă uit la zăpada de afară şi fac programul pentru vara viitoare. Însă, până atunci rememorez și visez…
de Adrian Mila
Brrr. Citesc pe internet şi mă trec fiorii. În 2013 este ediţia a zecea şi se împlinesc 100 de ani de la prima escaladare cunoscută a vârfului Myticas. Înscrierile încep pe 23 ianuarie şi se încheie pe 15 mai. Sau dacă se atinge cifra de 100 participanţi străini. În 2012 au fost 37 de români.
Nu se va atinge vârful Myticas (2918m), altitudinea maximă a traseului fiind de 2780 m, dar rămâne o experienţă interesantă şi suficientă. Dacă mai pofteşte cineva, poate să meargă a doua zi până pe vârf.
Olympus Marathon, că despre el era vorba, se ţine în ultima duminică din iunie şi are startul la ora 6.05, la răsăritul soarelui, în localitatea Dion. Taxa de participare este cam 50 euro, se achită după acceptarea înscrierii, una din condiţiile obligatorii fiind terminarea a cel puţin un maraton montan în ultimii 3 ani. Teoretic este simplu, pleci din Dion şi ajungi în Litochoro, ca un mic amănunt trebuie să urci şi să cobori un pic, lungimea traseului este cam 43,8 km, circa 3200 m diferenţă pozitivă de nivel.
Am alergat acolo în 2012. Cred că este cursa care mi-a schimbat un pic percepţia despre viaţă, cuvintele efort, noroc, răbdare şi tenacitate fiind un pic reevaluate după acest maraton.
Oricum, mi-am dat seama că până atunci fusesem un favorizat al sorţii, având doar curse parfumate şi la finalul cărora mai puteam să râd. Dupa Olympus 2012 abia mi-a ieşit o grimasă care putea fi numită cu greu rânjet.
În zona concursului se ajunge relativ uşor din Bucureşti, în circa 10-12 ore de mers cu maşina şi se pot găsi cazări rezonabile atât în orăşelul unde are loc finishul (în Litochoro) cât şi la malul mării, în zecile sau sutele de pensiuni şi hoteluri. Parcă este şi păcat să mergi doar pentru cursă, apa mării Egee este caldă si curată iar plajele au nisip fin. Staţiunile din zonă nu sunt fenomenale, părând un amestec de Eforie cu Saturn, dar au avantajul unor preţuri mai mici decât cele din sezon de la noi; toata lumea vorbeşte româneşte şi se mănâncă la preţuri rezonabile. Altă distracţie în afară de plajă şi cursă nu ştiu, dar sunt sigur că se poate găsi.
2012, iunie
Cursa este bestială, mă vrăjiseră ideea (Running with Gods), mitologia, relieful şi profilul. Este prima cursă la care nu trebuie să ţin minte prea mult din profil. Este simplu. Urci vreo 21 km şi cobori vreo 23, ce poate fi mai simplu? Bine, dar nu am urcat niciodată 21 km in continuu, iar de coborât aproape 23 km nici atât. Am pregătit superficial cursa, că aşa sunt eu uneori, superficial, bazându-mă:
a) pe noroc;
b) pe noroc.
Probabil uitasem că nu sunt pe listele de câştigători de la Loto.
Din 481 de participanţi au terminat 397, timpul limită de 10 ore este literă de lege şi este aplicat categoric de către un popor ai cărui strămoşi aruncau în prăpastie copiii care nu ştiau tabla înmulţirii, sau cam aşa ceva. Ceea ce tratasem superficial era că mai erau încă 5 puncte de control cu timp limită, la care mă putea paşte eliminarea din cursă. Obişnuit cu timpii limită de la noi, largi, comozi sau negociabili, aici am văzut cu surprindere că sunt strâmţi, la limită şi fermi.
Cursa începe relaxat (eu aşa sunt de obicei, relaxat), temperatura la start este destul de ridicată, cam 25-26 grade, primii 6 km sunt de alergare în pantă uşoară pe drum asfaltat. Se aleargă grupat, umăr la umăr, chibzuit.
Pe urmă începe să se schimbe socoteala, începe urcuşul, poteca este destul de îngustă, se urcă prin pădure, punctele de alimentare sunt bine aprovizionate dar nu prea se pierde timpul, se iau cantitaţi mici de apă sau izotonic. Sunt 12 puncte de control şi alimentare, ultimele la distanta de 3 km, care părea puţin. Două din puncte oferă şi geluri, în număr limitat, sunt câte 400 de plicuri deja desfăcute, lucru pe care nu îl inţeleg decât după ce mă mânjesc consistent pe degetele care se lipesc de beţe.
Până în vârf merge rezonabil pentru mine, care nu am fost niciodata mare amator de urcări susţinute. Temperatura scade, sus sunt în jur de 10 grade, se traversează şi zone cu zăpadă, este un pic de ceaţă şi mă uit cu emoţie spre vârful mistic pe lângă care alergăm. Poteca rămâne îngustă, nu este decât piatră spartă şi grohotiş, se aleargă uşor, apoi începe coborârea.
Asta mi-a plăcut întotdeauna, coborârea. Este ca şi cum ai spune că îţi place berea în general, dar te obligă cineva să bei 5 butoaie de bere. Oricum, ideea că am scăpat de neplăcuta urcare îmi dă aripi, încep să alerg ca într-o reclamă la Red Bull. Cobor plin de fericire şi inconştienţă, depăşesc, merge treaba ca pe roate până se împiedică dreptul într-o piatră şi stângul în dreptul, fac paşi uriaşi şi mă arunc necontrolat cu mâinile înainte într-un morman de beţe, pietre, picioare şi mâini. M-am umplut de praf până la coate, genunchii sunt un pic juliţi, muşchii complet blocaţi în crampe dureroase din cauza eforturilor disperate făcute să nu cad, dar spre mirarea mea am doar vopseaua un pic sărită, tabla rămânând intactă.
Restul coborârii a fost mult mai prudent, curând coborârea a devenit dureroasă pentru genunchi şi tălpi, la fel ca şi la urcare sunt omniprezente trepte din piatră sau lemn, fixate cu nişte bucăţi ostile de oţel-beton care râd fioros către alergatorul grăbit şi neatent. Treptele devin la un moment dat prea înalte pentru muşchii obosiţi şi încep să mă sprijin mai mult in beţe, dar sunt in continuare în baremul propus. Ajung la km 31 în 6h49 şi mă gândesc deja că voi fluiera, că eu când vreau sa fluier nu mă încurc, fluier cât pot, şi că poate ajung cu puţin noroc în 8h30 la final. Ce naiba, merg la vale, mai am vreo 12 km, pe care îi fac şi beat în mai puţin de o oră şi jumătate.
Asta a fost o estimare tare eronată, pentru ca aşa sunt eu, mai fac şi estimări eronate. La unul din punctele de control am refuzat să mai iau apă, lasă, că îmi ajunge, mai am vreun litru la mine. Asta a fost o mare greşeală, temperatura creştea, erau 34-35 de grade la umbră şi poteca începea să iasă în plin soare şi apa nu mi-a ajuns. Este greu de descris surpriza când tragi din furtunul de la camelbak şi nu mai găseşti decât aer.
Coborâm şi mă aşteptam să se vadă Litochoro la fiecare curbă, şi Litochoro sufletul. Ca o glumă sinistră, poteca începe să urce, ştiam asta, dar ceva din mine se revoltă, se enervează şi ar vrea să se aşeze şi să nu meargă mai departe. Urcările total nesuferite, cred că sunt patru la număr, cu vreo 300 m diferenţă pozitivă de nivel, sunt cireaşa de pe tortul cu aromă de colivă. M-au dus la disperare şi epuizare, m-au secat şi m-au uscat, aveam senzaţia ca îmi fierb ochii în cap. Singura consolare, tare slabă, era că nu eram singurul amator de stat în fund pe potecă, candidaţii la abandon fiind la tot pasul. După km 39 am rămas şi fără baterie la ceas, ştiam doar că făcusem până acolo 8h30.
Nu ştiu de unde am strâns perseverenţa şi tenacitatea de Scufiţa Roşie care duce merinde bunicuţei ei hămesită, dar am depăşit până la urmă momentul extrem de greu şi m-am ridicat ca Van Damme din bătaie. Am intrat cu greu pe asfaltul de la intrarea în orăşel, ştiam că mai am maxim 2 km, paşii au început să se lege într-o alergare chinuită, am băut fără să respir o sticlă de apă brumată oferită de către un copil şi am fost stropit din fugă cu furtunul cu apă rece ca gheaţa. Lumea care este la terase şi la balcoane aplaudă, se strigă ”bravo România”, mă simt ca Rocky, nu ştiu cum, dar se mai găsesc resursele care păreau improbabile şi termin alergând o cursă care mi se păruse că mă va termina. Locul 331, obţinut cu greu în 9h31. Privind în urmă, pot să spun că am fost norocos.
Cursă serioasă, organizare impecabilă, plină de cadre medicale la majoritatea punctelor grele, ambulanţă la finish, care are din păcate destul de lucru; timp de o săptămână după cursă am zis că eu nu mai ajung pe acolo. Never.
Never ăsta nu a ţinut prea mult. În 2013 singura cursă pe care vreau să o fac cu adevărat este, evident, Olympus Marathon. Mai sunt ceva amatori?
Romanian
English
felicitari.
Mult succes in cursa din acest an, Adi! 🙂
Frumos povestit, multumim!
Este maratonul montan la care visez pe anul in curs, sper sa fiu printre cei 100 de participanti straini selectati :-)!
Sunt convinsa ca este foarte greu, dar cred ca merita incercat :D!
Adina
Si ce ziceai? ing. constructor? eu nu mai cred…….respect!
Multumesc. Este o experienta interesanta sa alergi prin soare la 34 grade. Si un pic ireala. Cand eram mic eram convins ca zeii din „Legendele Olimpului ” exista, dar nu eram sigur ca exista Olimpul. Pe urma nu am crezut ca exista nici zeii, nici muntele. Dupa cursa am fost convins ca exista si muntele, si zeii.
Trecand prin dreptul unei manastiri mi-am facut 3 cruci mari, fericit ca facusem deja vreo 36 km. Imediat m-am impiedicat de am crezut ca imi rup gatul si ma asteptam sa ma si trazneasca.
Mi-a placut ideea lui Mihai Pantis. Nu doar ca a alergat cu zeii, a baut si o bere cu ei; a carat cu el o bere pe care a deschis-o cand a ajuns sus.
Ma bucur ca vrei sa revii pe Muntele Olimp, dar sunt putin trist ca singurul maraton la care vrrei cu adevarat sa mergi nu este in Romania. Dar sunt convins ca vor aparea si alte (din Romania) pe lista.
Olympus mi se pare o provocare. Bucegi 7500 mi se parea anul trecut o provocare, ma gandeam ca in 2013 sa fac tura lunga.
Diferentele? In primul rand securitatea alergatorilor, punctele de alimentare, de control. Si uite asa am facut o prima alegere. Cunosti prea bine ambele curse, acum un an visam sa incerc o Elita in 2013 (cadou oarecum de ziua mea), dar am ales sa il tai de pe lista.
Intentionez sa alerg in jur de 4-5 maratoane/an, din care 2 de plat, daca reusesc.
Avand putine curse la activ, fiecare cursa are provocarile si riscurile ei. Sunt maratoane frumoase in Romania, foarte frumoase, am primit un CD superb cu maratonul de la Sulina, care ma face sa ma gandesc la el ca la maratonul de plat de toamna. Cine stie, vroiam sa particip si anul asta, dar nu am reusit.
Vreau sa fac maraton la Cluj, Moeciu, Olympus, probabil Ciucas, MIB si Piatra Craiului (au iesit 6 deja). La fiecare cursa incerc sa dau tot ce pot, atat cat pot. La Olympus nu vreau neaparat sa fac un timp mai bun, desi vreau si asta, vreau sa nu mai traiesc senzatia aia de epuizare, ca nu mai pot, ca m-a invins.
Ca idee, as vrea in general sa particip la maratoane cu macar cateva sute de persoane, ceea ce limiteaza din start alegerile. Maratoanele enumerate sunt cele la care ma simt bine, ca o apreciere subiectiva. Nu inseamna ca la altele nu ma simt bine, fac eforturi ca in momentul in care particip sa ma si bucur ca am fost acolo, dar cele enumerate sunt ca o intalnire cu prietenii, sunt locuri unde ma simt bine.
In 2012 Piatra Craiului era marea dorinta (mai mult decat Parisul poate), inainte de Olympus. In 2013 incerc mai mult sa ma verific pe mine, fara sa vreau sa fac un top al curselor.