Cred că toate au început de la un prieten, Daniel. ”Hai, mă şi tu la VMT. Hai, mă”. Până la urmă am cedat şi ne-am înscris. VMT, adică Via Maria Theresia.
Cursa mă tentase de la prima ediţie, din 2014, când fusese reabilitat şi marcat fostul drum de graniţă, dar atunci nu am ajuns. Cursa este uşoară, decid asta din prima, are 42 km şi o diferenţă de nivel de vreo 1400 m, ceea ce este puţin în comparaţie cu multe alte curse la care am participat.
În adolescenţă mai trăgeam câte o tură pe la cinematograful Dacia, de lângă gară, să ne uităm la basoreliefurile care se spune că o înfăţişau pe Maria Tereza. Ce nu înţelegeam completam din imaginaţie, rezultând o viziune destul de deocheată şi inedită asupra istoriei, aşa că acum a fost suficientă denumirea cursei ca să îmi stârnească interesul.
Înscrierea a fost simplă şi rapidă şi aveai aproape tot timpul din lume să faci plata, adică vreo 30 zile. Aleg plata cu PayPal, simplu. Hmmm. Întâi nu mă recunoaşte, că nu am reactualizat datele. Le reactualizez. Pe urmă încerc să plătesc, dar îmi cere o parolă, pe care nu o ştiu. Caut disperat prin mailurile din ultimii 5 ani de pe 3 conturi, nu găsesc nimic.
După jumătate de oră reuşesc să resetez parola şi primesc o parolă provizorie, valabilă 24 de ore. Încerc să fac plata, parola nouă nu este valabilă, trebuie o majusculă şi ceva cifre. Înjur, tot completez şi resetez, aleg exasperat o ultimă parolă, punând o majusculă şi o cifră. Ştiţi care este răspunsul lui PayPal? Îmi pare rău, asta era parolă veche, nu poţi să alegi vechea parolă. Aaaaaaa, ăsta mă ia la mişto. Schimb o cifră şi pot în sfârşit să fac plata.
Surpriză, dragul de PayPal îmi aplică un curs bancar oarecare, cam cât vrea el, şi un comision de vreo 10%. Îl detest, a două plată o s-o fac prin internet banking, cum era mai simplu de la bun început.
Încerc să găsesc o cazare în zonă, pensiunile sunt sau ocupate sau cu un preţ care mi se pare mare. Ok, dacă nu plouă mergem cu cortul, dacă plouă căutăm acolo o cazare.
În săptămâna dinainte de cursă încerc să ţin o dietă vegetariană. Merg la o cârciumă, mă uit apatic la caşcaval pane, la bulete de creier, saramuri şi fripturi, eu poftesc doar la vegetale crude sau preparate. Există un milion de produse strict vegetariene, care pot fi gustoase, aspectuoase şi condimentate, dar eu le aleg doar pe cele neinspirate şi comode. Bucătăria mediteraneeană sau cea meridională colcăie de bunătăţi vegetale, indiferent că sunt fierte, coapte, prăjite sau pasate, dar eu aleg, mai ales din comoditate, să mănânc pe fugă nişte fructe sau salate care mă ţin permanent înfometat.
Să fie clar, eu nu gândesc niciodată în calorii, proteine, glucide şi lipide. Mănânc ce îmi place, când îmi place, este treaba organismului să mă penalizeze când greşesc şi fac excese. Nu îmi prieşte deloc excesul de carne şi mă împac bine cu un sistem ovo-lacto-vegetarian, pe care acum îl ciuntesc de ovo-lacto. Oricum, este o cursă uşoară, doar 1400 m diferenţă de nivel… Nici nu merită să mai fac ceva alergări în pantă, este aproape o cursă de şosea…
Vineri plecăm spre Pasul Tihuţa, pe un drum care ne arată cât de mare poate fi ţara noastră. Aproape 480 km, făcuţi în 8 ore de trafic obositor şi vreo două rătăciri minore.
Campusul Tăşuleasa Social este cam la 3 km de drumul naţional, pe un drum pietruit. Sunt voluntari care ne îndrumă şi anunţă prin staţie că venim, suntem ghidaţi spre zona de campare, unde se poate lăsa şi maşina. Nu ştiu exact cine este organizatorul, cu excepţia faptului că este „Tibi”. Bine, cine-i Tibi? Păi e cel care a alergat la maratonul de la Cluj. Eh, bine, au alergat atunci câteva sute-mii la Cluj. Da, dar el este cel care a alergat 170 km până la Cluj şi apoi a alergat în continuare şi maratonul, vreo 215 km în 24 de ore… Ok, am înţeles acum cine este Tibi Ușeriu.
Este plin de voluntari, organizare brici. Luăm imediat kit-ul, apoi urmează şedinţa tehnică. Ascult cu gură căscată, apoi îmi fac cruce. Mi se pare incredibil, sunt câteva elemente inedite pentru mine. Organizatorii asigură transportul concurenţilor la zona de start, sunt 30 de sanitari germani (călare!) care vor interveni pe traseu în cazul unor accidente, la finish primim de mâncare şi o băutură. Nu este prima cursă la care se dă voucher de masă, dar este prima la care sunt disponibile cinci meniuri, dintre care unul (uraaa!) vegetarian.
După şedinţă admirăm un apus de soare şi mergem să mâncăm ceva, ieftin şi bun. Eu? Ceva uşor, exclusiv vegetarian.
Dormim la cort, dimineaţă erau vreo 10 grade. Ratăm prima serie de microbuze, mergem cu valul doi. Autobuzul ne preia din şosea, ne duce întâi în Vatra Dornei, apoi încă 35 km până la fosta carieră de sulf, unde se va startul. Poţi să apelezi la benzi kineto sau masaj cu cremă rece, mă plâng de un genunchi şi mă rezolv pentru prima parte a cursei cu nişte gel Ice Power.
Facem un pic de socializare, ceva poze, ”cât faci?”, ”aaa, păi vreo 6 ore” (este declaraţia mea, sperând să fac în jur de 5 ore şi jumătate), ”e o cursă uşoară, pe curbă de nivel. Deviza zilei este să ne bucurăm de cursă. Oricum, e uşoară”.
Luăm un start uşurel, la ora 10.00 şi urcăm primii kilometri, întâi pădure, apoi gol alpin. Plăcere pură, alergare pe curba de nivel, sus-jos delicat, mai mare dragul. Primii sanitari, o ambulanţă în vârf de munte, asistenţă tehnică şi medicală, sperăm să nu fie necesare.
Punctele de hidratare sunt cam la 7 km. Eu am adoptat frontal maratonul, am renunţat la geluri şi batoane, merg doar pe miere, lămâie şi ceva fructe deshidratate. Calculul este simplu, cursa va consuma maxim 3000 kcal, am la mine probabil 2000 kcal, mai mult de un kilogram de şunci acumulate în săptămâna de post şi mă aşteaptă o serie de puncte de alimentare. Iau din când în când o gură din bidonul magic cu miere, spre surprinderea mea nu are nici un efect vizibil, mierea se pare că este asimilată mult mai încet decât zaharurile de sinteză.
Dă-i cu miere, dă-i cu apă, în curând ar trebui să vină punctul al doilea de alimentare. Ca să fiu arogant până la sfârşit, am lăsat deoparte şi jambierele de compresie.
La un moment dat, pe potecă apar doi voluntari cu un maldăr de bidoane pe care le umplu la un izvor, îmi trece prin cap o idee şi iau de la ei jumătate de bidon cu apă. Începuse să fie cald, soare. Peste 100 metri ajungem şi la punctul de alimentare, unde sunt întâmpinat de către o fetiţă care mă îmbie cu un pahar de Coca Cola. Bun, nu strică un aport energetic, abia pe urmă înţeleg că nu mai au apă…Ups… Plec pe traseu cu o felie de pepene în mână, apă şi zaharuri naturale, sperând să mai scap de sete.
Alerg uşurel, fără să mă grăbesc, şi mă împiedic, piciorul stâng agaţă o piatră. Nu este vorba că „mă împiedic”, este acea împiedicare în alergare care te face să faci în aer vreo trei paşi precipitați, neştiind dacă vei reuşi să te redresezi sau te prăbuşeşti într-un nor de praf. De obicei, aterizarea este târâş pe burtă, îţi rupi un pic palmele, genunchii şi, dacă ai ghinion, percutezi pământul şi cu bărbia. Deci nu discutăm de o împiedicare minoră, ci de aia la limita catastrofei.
Mă redresez, înjur cam speriat şi apoi alerg mai precaut. E prea devreme, deja nu mai ridic destul piciorul? Mai alerg un pic, acelaşi picior stâng rămâne agăţat într-o rădăcină şi îmi găsesc greu echilibrul. Este o înşiruire de mici urcări şi coborâri, destul de alergabile, plăcute, dar pe o potecă plină de pietre ascuţite şi rădăcini.
Spre mirarea mea ajungem din urmă şi bicicliştii, care luau calul în spate şi urcau dealul. Traseul este în mod evident mult mai dificil decât îl apreciasem, şi nu am fost singurul care a greşit.
Bidonul cu apă sună a gol, dar trebuie să apară următorul punct de alimentare. Întâi apare un izvor care abia mai susură, cu doi voluntari care aveau un munte de bidoane de umplut. Trec de ei, apoi îmi vine o idee creaţă, mă întorc şi îi întreb: ”aveţi apă la punctul de hidratare?”. ”Ntz, nu mai este, de aia suntem noi aici”.
La mai multe curse a apărut un stil profi de alergare, care constă în turnarea în cap a sticlei de apă. Iei o sticlă, o torni în cap, mai iei una cu tine şi o arunci pe jumătate goală, că este greu de cărat. Ei bine, uneori este posibil să se termine apa, ceea ce se întâmplase şi acum. Aici se suprapuneau cursele de semi, maraton şi MTB, şi din faţă veneau deja cei de la ultra, deci consumul fusese maxim şi resursele limitate.
Stau la coadă, iau un bidon, beau un pic şi îl umplu iar. Mai iau pe urmă nişte pepene, care odată ajuns peste miere, stafide, bonbon du Vichy, bicarbonat şi lămâie începe să dea pe dinafară. Alerg mai legănat, dar încă alerg.
Surpriza apare pe la km 20. Mă uit la ceas, deja făcusem vreo 3 ore, ceea ce îmi aruncă în aer toate calculele. Din faţă apare Dinu, şi el avusese surprize la calcule, în primii 35 km avea deja peste 4000 m diferenţă de nivel.
Ruptura completă şi iremediabilă apare pe la km 25. Mă împiedic, se agaţă iar piciorul stâng, fac iar paşii groteşti şi disperaţi prin aer şi mi se blochează gamba dreaptă într-un cârcel dureros. Şchiopătez un pic, apoi durerea va deveni sora mea siameză.
Crampele musculare apar şi dispar, beau imprudent apă cu sete şi disperare din vreo două izvoare cu apă cu gust de rocă vulcanică.
Peisajele au fost meseriaşe, alergarea zero. Alergam încet, apoi o luam la pas. Pepenele parcă vroia să iasă afară, mai luam stafide sau nuci, nici astea nu stăteau liniştite. Jale, frate. Mă dureau toate. Toate.
Ca să fie lucrurile și mai mult încurcate, ne ies în faţă două iele şi ne iau un pic din concentrare. Rămân cu ochii galeşi şi cobor aiurea vreo 200 m, până zic „brrrr”. Nu mai sunt marcaje. După mine mai veneau câţiva alergători, bâjbâim un pic, începe să îmi dea târcoale ideea abandonului. Poate mă duc şi pe mine pe cal, pe orice, numai să ajung la finish. Scot tricoul care pute şi mă târăsc la bustul gol, Tarzan în mizerie.
Salvarea vine pe la km 35, când mă ajunge din urmă Roxana şi îmi dă două doze de magneziu. Spre surprinderea mea magneziul îşi fa
ce imediat efectul. Când m-a găsit fata, deja mă aşezasem jos cu muşchii beton şi cu degetele contorsionate în adidaşi. Încet-încet mă pun în mişcare, apoi ajung iar la pas.
Sunt cam tăvălit, lovit în orgoliu de ceasul care deja arată peste 6 ore. Am fost varză. A fost cea mai greșită evaluare a unei curse de până acum. Diferența de nivel este relativ mică, dar traseul este dificil, urcările și coborârile lovesc voinicul acolo unde îl doare (în gambe), piatra și rădăcinile de pe traseu fac viața grea și cursa lungă.
Ajung la finish după vreo 7h:20min, rupt, tăvălit fizic şi psihic şi mă prăbuşesc direct în cortul de masaj.
Împuţit, prăfuit, mă aşez pe burtă şi începe chinul.
Sunt timid şi tăcut (?!!), până începe să mă maseze ca lumea. La un moment dat îmi zice „dacă nu strigi înseamnă că nu fac bine”, aşa că încep să gem ca o vedetă porno din filmele slabe. Mă omoară, mă rupe, apoi urmează nişte spray şi deodată pot să merg.
Microbuzele de retur urmau să vină pe la ora 21, în continuare am exersat statul pe iarbă, băutul de bere, mâncatul de mici şi conversaţia cu prietenii.
Apoi a fost premierea, atmosfera de spectacol, invitaţi de prestigiu, sosiri de ultramaratoniști care erau aclamaţi ca nişte învingători ce erau.
”Coana”, soția adică, prinde podiumul la categoria de vârstă, locul doi la semimaraton, ne întoarcem pe întuneric la cort, ne spălăm sumar cu apă rece şi dormim neîntorşi.
Ce mi-a plăcut
– Taxe rezonabile şi fixe, termen de plată generos (30 zile). Taxa nu se returnează, dar este transferabilă sau o poţi utiliza anul viitor. A fost imediat confirmată plata, fără să trebuiască să trimit cinci mailuri
– Traseu frumos, marcat permanent, lungime clasică de 42 km. Zona, păpica. Țuica.
– Organizare excelentă, pentru un concurs sigur. O armată de oameni şi de maşini, cum nu am văzut niciodată. Salvamontişti din trei judeţe, 30 sanitari germani, jandarmi, armată (la propriu), voluntari, toţi gata să intervină acolo unde e necesar, plini de echipament, inclusiv unitate ATI. Senzaţia de confort şi siguranţă cum rar am avut. Competiția asta ridică mult standardele alergărilor montane, și este abia a doua ediție.
– Este un număr incredibil de maşini care te duc, te plimbă zeci de kilometri sau te recuperează de pe munţii Bârgăului. Logistic mi se pare de necrezut, dar funcţionează brici. La semimaraton erai recuperat cu camioane militare şi transportat vreo 20 km, până la Cantonul Silvic unde se făcea premierea. Asta cică a fost o experienţă interesantă, băncile de lemn au reuşit probabil să vindece hemoroizii celor care aveau probleme şi să îi provoace celor care nu aveau probleme. Dar s-a râs.
– Când am făcut înscrierea se premiau doar categoriile open (premii în bani), apoi au făcut şi categorii de vârstă (premii în produse).
– Masa de final, diversitatea de produse.
– Cortul de masaj.
– Atmosfera, spiritul, șprițul, atitudinea, asumarea greşelilor. Una dintre cele mai frumoase alergări, acolo se întâmplă nişte lucruri frumoase şi plăcute. O treabă extraordinară.
– Posibilitate de campare civilizată.
– Placheta de final.
Ce mi-ar mai fi plăcut, dacă tot îi scriu lui Moş Crăciun
– Apă caldă la campus
– O sursă de apă de spălat la finish, și prin asta nu înțeleg ploaie, să fim clari.
Ce se poate îmbunătăţi, dar astea le ştiu şi organizatorii
– Apa de pe traseu
– Cronometrarea
Cele rele să se spele, cele bune să se-adune, la anul și la mulți ani!
Rezultatele finale sunt acum disponibile aici.
Romanian
English