Da, probabil a fost cartea care m-a lăsat cu gura căscată. Moaamăăă, asta era, e clar, cum de nu mi-am dat seama? „Born to run”, simplu ca lumina zilei, de asta îmi plăcea așa de mult să alerg, este o calitate moștenită de la australopiteci.
Este clar că eu am o problemă mare cu literatura și înțelegerea ei. Când eram copil citeam ceva cu Peter Pan (apropos, este personajul meu preferat. Sau Wendy? Parcă nu, mai mult îmi place Mary Poppins, bona sexy) și am fost convins că dacă îmi pun pe umeri niște nisip de sub balconul de la parter este posibil să și zbor. Un îngeraș păzitor care era pe fază m-a făcut să încerc întâi zborul cu decolare de la sol, nu de la etajul 8. Ce să spun, faza cu zborul parcă nu mi-a ieșit așa cum mă așteptam.
În schimb, la treaba asta cu alergarea era evident că am o chemare, un fior, o genetică. Sunt ”Born to run”, nene, ca si australo-ăia.
Ca și nisipul lui Peter Pan, realitatea a început să și scârțâie. Îmi plăcuse mult cartea lui Christopher McDougall și era normal să încep să pun în aplicare din învățămintele lui. Cel mai simplu lucru era să alerg măcar 100 mile mâncând trei căni de semințe de chia. Fetele din Piața de la Crângași cred că au făcut avere doar din câte semințe am cumpărat eu de la ele. Suta de mile tot ne-alergată a rămas, indiferent cât am crescut consumul de chia, măcar am scos din recesiune țările producătoare de plantă cu floricele albăstrui.
Uneori mă minunez și eu cât pot fi de credul. Este evident că dacă prețul semințelor a crescut rapid cu 50% a fost din cauză că se epuiza tirajul cărții magice pe toate meridianele. Întâi le-am pus în iaurt. Zilnic cel puțin o porție de semințe. Plus goji, că și goji avea niște reclame fascinante pe internet.
Oare tarahumara nu au iaurtul ăsta? Se pare că ceva nu funcționează chiar ca la ei. Mă ia foamea rapid, distanțele și oboseala tot alea rămân, ca și înainte de etapa chia.
E clar, e de la iaurt, că nu e de cămilă din aia mexicană. Așa că am încercat și cu chia lăsate în zeamă de lime, și cu lămâie, și cu miere, și cu fiere. Nada, nulla, niente. Zero. Probabil am o imunitate la chia, mai sunt și cazuri dintr-astea.
Al doilea semn de întrebare a fost la concursuri. Dacă la cea mai amărâtă cursă eu trebuie să iau un baton și jumătate de gel cu trei guri de izotonic înainte de start, apoi câte un gel la fiecare 20 minute, un baton la oră, BCAA când îi e greu voinicului și treizeci de activatoare pe final, ce hal de mașinărie de alergat mai sunt eu în aceste condiții? O mașinărie ale cărei rezerve de carbohidrați se termină în 30 minute?
Titlul complet al cărții era de fapt “Born to run 30 min”, dar nu a încăput pe copertă? Cum de alerga omul primitiv zeci de kilometri după o gazelă, până murea căprioara de plictiseală, dacă nu avea un purcoi de geluri și un rucsăcel ticsit cu mămăligă, chia și geluri?
Pe bune acum. Dacă există alpiniști care consideră că șerpașii și oxigenul pe Chomolungma sunt doping, atunci ce părere ar avea acești domni despre geluri?
Mda, e ceva care nu merge. Probabil din cauză că nu am sandale adecvate. Prietenul Mihai m-a făcut om, om posesor de talpă Vibram, că șnururi au la toate magazinele, să facă tot poporul sandale de alergat milioane de kilometri.
Inutil să menționez că picioarele mele de geto-dac nu au reușit să se acomodeze cu sandalele tarahumara, sau poate nu le-am nimerit la pronație…
Este evident că alergarea produce plăcere, că altfel nu ar alerga din ce în ce mai multă lume. Este o activitate excelentă pentru psihic, pentru fizic, pentru socializare și are din ce în ce mai mulți adepți și admiratori.
Există în mod evident și o serie de industrii orizontale și verticale care prosperă din acest motiv, începând cu încălțăminte, îmbrăcăminte, accesorii, selfie-stick-uri, suplimente mai mult sau mai puțin utile, organizări de competiții șamd.
Stând eu să mă uit la tubul aproape gol de Artrostop, la faptul că acum cinci ani mergeam la o clinică de ortopedie și acum au deschis încă două, pline-ochi toate, nu pot să nu mă întreb ca Tândală: Bre, dar chiar suntem făcuți pentru alergare? Alooo, domnu’Cristofor, se aude?
Ilustrație: Joaquim Hock
Romanian
English
Explicatia e foarte simpla: escrocii aia din Piata Crangasi vand chii contrafacute, chinezesti.
Nu merge decat cu seminte cultivate in emisfera sudica, de preferat bio, irigate numai cu pipi de hipopotam (sau ornitorinc, pentru cei cu afectiuni hipopotiroidiene). Doar asa se activeaza gena.
Chia e OK, iti da un boost de energie, insa nu e o licoare magica cum se asteapta autorul articolului care se pare ca nu a inteles nimic din cartea aia. „Licoarea magica” e antrenamentul de mic. Tarahumara alearga de mici in fiecare zi. Omul modern si-a pierdut multe abilitati in timp, a devenit un couch potato. Eu m-am am apucat de alergare la 36 de ani, crezi ca daca beau vreo licoare magica o sa alerg la fel ca Tarahumara? Nu, Tarahumara au 30 de ani de antrenament intens inaintea mea. Normal ca au incheieturi puternice, nu-i dor gleznele sau genunchii dupa 10 km si normal ca au o anduranta iesita din comun.
Sandalele Huaraches te ajuta sa alergi corect dar tot n-o sa fii un Tarahumara doar fiindca ai astfel de sandale, nu ti se pare normal? Sunt mult mai OK decat adidasii full of marketing care iti strica postura si ajuta la accidentari in loc sa le previna. Te ajuta sa inveti sa-ti folosesti iarasi cu adevarat picioarele, iti trebui insa timp pentru asta si rabdare.
Chia e comert. Ce cantitate de chia este necesara pentru un boost de energie? In cat timp ajunge in sange, in muschi? Omul modern are 100 de ani. Hai, 5000 ani. 10.000 ani. S-au pierdut calitatile castigate in milioane de ani? In cateva zeci de minute de alergare (30-40-50) rezervele de energie de tip glicogen sunt consumate. Cum le inlocuia omul primitiv, care inca nu incepuse sa faca plantatii de chia?
E o carte simpatica. Si zice bine de comert, de incaltaminte. Si se vinde bine. Dar nu e Biblie, e o carte.
Calitatile de alergator se pierd destul de rapid, din pacate. O luna/doua de pauza face o diferenta majora. Chia nu este singura modalitate de refacere a glicogenului, asta folosesc Tarahumara, pe langa pinole. Asta au ei acolo, porumb si chia. Omul primitiv poate folosea banane, stafide, curmale sau alte fructe. Exista o gramada de alternative pentru refacerea glicogenului in afara de gelurile moderne. Scott Jurek nu foloseste geluri, prefera mancare adevarata si alearga bine tare. Avantajul nostru major este pielea, care ne permite sa ne reglam temperatura din mers, fara sa ne oprim. Asa ceva nu intalnesti la alte animale, daca se incalzesc prea tare trebuie sa se opreasca. E foarte interesanta teoria cu vanatul prin alergare, are logica daca iei in calcul ca o antilopa, de exemplu, trebuie sa se opreasca daca temperatura corpului creste prea tare. Bine, asta inseamana sa fii bine antrenat. Pana sa devina modern, omul avea timp de alergare, facea asta zilnic si era mereu in forma.
Ne-am născut alergători? Poate pe vremuri. Alergătorul modern s-a născut consumator. Şi nu neapărat de chia. Din secunda în care au început să ne joace prin sinapse primele gânduri de alergare, apar şi prime efecte de consumator. Cum să alergi aşa pur şi simplu? Păi îţi trebuie diverse chestii. Şi atunci deschizi plin de întrebări uşa internetului şi intri să cauţi ce-ţi trebuie. Ar trebui ca băieţii ăia de la Google să scrie cu litere mici: voi cei ce căutaţi aici, lăsaţi afară orice speranţă. Păi după ce tragi linie în urma recomandărilor, afli că îţi trebuie în primul încălţăminte de alergare cu sistem încorporat de protecţie. Îţi mai trebuie tricou tehnic cu veleităţi de pampers care îţi menţine pielea uscată şi delicată, centură de geluri la purtător ca să nu te ia cu leşinuri când se termină benzina din rezervor, eventual monitor cardiac ca să nu te ia salvarea de la atâta energie, ba chiar un telefon inteligent ca să îţi numere kilometrii şi să te urce pe înaltele culmi ale clasamentelor şi statisticilor online.
Ce nu prea afli din recomandările acestea este că tot echipamentul minune nu face nici cât o ceapă degerată, dacă nu înveţi şi cum să alergi. De fapt, pe lângă cum, ar trebui să adăugat un cât: cât de mult, cât de des, cât de repede etc. Sunt atâtea şi atâtea ingrediente care intră în ecuaţia alergării, dar pe acestea nu le afli de regulă decât pe propria piele şi de obicei „the hard way”.
Ce am învăţat eu după cca. 5 ani de când am renunţat la echipamentele tehnologice minune? Că există şi alte minuni: de exemplu minunea de a folosi la alergare propriile amortizoare din dotare, de genul gambe et co, nu neapărat stratul tehnologic din tălpile pantofilor, minunea de a profita de transpiraţia de care tricoul tehnic vrea să te scape şi care, de fapt, are rolul de a răcori suprafaţa pielii, minunea de a putea alerga după un mic dejun normal chiar şi 3-4 ore pe munte, la o viteză moderată, fără geluri şi activatoare, atât timp cât orgoliul nu este avid de recorduri personale şi, nu în ultimul rând, minunea terapeutică a pauzelor luate la momentul oportun. Dar nici cu mama minunilor din lume, tehnologice sau fiziologice, nu există garanţii: alergarea este o activitate plăcută, dar de multe ori un dans pe muchie de cuţit. Limitele pe care ne place aşa de mult să le depăşim au prostul obicei de a se întoarce împotriva noastră cu un efect de bumerang, atunci când ne e lumea mai dragă. Minunat, nu? 🙂
Da Hadrian, ca de obicei, ai dreptate. Probabil din aceasta cauza ma enervează atât de mult faptul ca un copil de școală generala nu mai știe sa alerge. Poate a alergat la 3-4-5 ani, odată intrat la școala nu mai aleargă. Este suit în mașină, dus cu mașina pana la școala, luat cu mașina. Sport la școala nu se face, se pierd calitățile motrice, nu mai iese sa bata mingea lângă bloc, sta pe calculator și tableta. Ca mijloc natural de deplasare alergarea ușoară este fantastica, parca asa îmi aduc aminte, atât cât îmi mai aduc aminte. Ma rog, și concursurile…. In rest, e comerț. Îmi place modul în care alergarea, moderata și susținută, modelează corpul, mușchii, silueta, psihicul . Doar ca eu nu prea sunt moderat, ceea ce poate duce la modelari mai neplăcute. Of, unde sunt saxoanele și dacicele de alta data?
Dacicele cred că s-au dus pe urma dacilor! Ai mei s-au mutat vara trecută de la Hunedoara şi nu mai am ocazia să ajung in zonă. Dar cu maratoanele saxoane am putea suna regruparea. După păţania cu genunchiul de iarna trecută, văzând că 2 săptămâni de pauză au fost la fel de eficiente ca şi cum n-ar fi fost, am luat decizia de a face o pauză totală fără număr, fără număr. Vorba ceea: Practice what you preach! Mai exact am făcut pauză până de Paşti, când m-am întors la jucărele. Am reintrat uşor în joc şi acum am început să bântui din nou potecile de la Sighişoara. Chiar acum în vacanţă am alergat 2 weekenduri la rând pe coclauri. Pe traseul de la Viscri la Sighişoara pe care ne-am înnămolit noi, bucata aceea pietruită pentru biciclete răsărită ca de nicăieri a fost adusă acum pe drumuri ocolite până la Sighişoara. Deci avem autostradă prin pădure. Au mai apărut şi ceva marcaje turistice pe copaci, plus ceva marcaje de la pasionaţii de enduro, semn că pădurile din zonă încep să fie călcate tot mai des de picior de turist şi de roţi de biciclete şi motociclete. Vedem dacă se lasă cu vreo alergare babană vara aceasta. La o adică, dacă acum dai de zor la pedale, poate vii cu calul …
Doamne-ajută!
Ca si la celelalte articole si la acesta apreciez simtul satiric (sper sa folosesc corect cuvantul) al autorului.
Numai bine !
Adrian