Cred că doar de două curse am auzit numai de bine. Una era Hercules, cealaltă era Maratonul Apuseni. La Hercules am fost la semimaraton acum câţiva ani şi mă programasem să îl alerg anul acesta, dar nu s-a mai ţinut. Ghinion.
Rămâne Apuseniul. “Cel mai mişto maraton”. De-ce, de-ce? Uite-aşa, că ne-a dat jambiere şi struguri, boabe curăţate, e meserie cursa.
Măi să fie, ia să vedem şi noi….
Evident, m-am înscris când era taxa minimă, 90 lei, la maraton. De ce maraton? Evident, lăcomia. Alergăm de toţi banii. M-am uitat chiorâş şi complet nefericit la profilul cursei, ultimii kilometri fiind pe urcare.
Este cam departe de București, cale de aproape 450 km, cere două nopţi de cazare. Căutarea unui loc de cazare este un stres pentru mine, din care nu ies mereu cu bine. Anunţul de pe site-ul concursului, să verificăm pe internet calitatea locului unde vom sta, nu sună bine.
Apelez la ajutoare, sun la nenea de la pensiunea Montana, îl întreb dacă trebuie avans. Nu, dar să mă sunaţi dacă nu veniţi, să nu ţin camera liberă degeaba. Eu zic că sunt om serios, el nu avea de unde să ştie asta.
Plecăm vineri un pic mai târziu decât vroiam şi un pic mai obosit. În loc să dorm ca boierul, la 7.30 treceam în fugă printr-un şantier. Asta este problema când am o cursa sâmbăta la mare distanţă de casă. Îmi propun o zi de vineri liberă şi relaxată şi nu iese aşa niciodată.
Anyway, ca să zic așa…. La Muntele Băișoara nu am fost niciodată. Pentru mine Apusenii erau spre Gârda de Sus, Albac, Câmpeni, zona asta nu o ştiam. Drumul după Aiud este superb. Zona este fenomenală. La un moment dat drumul e mai jumulit, dispar munţii şi mă întrebam unde mergem. Era simplu, urcăm până la vreo 1350 m şi apar brazii.
Ajung la pensiune cu ceva emoţii, nu mai dădusem nici un telefon de confirmare şi aveam gânduri gri. Gata, sunt sigur că ne va spune că e ocupată. Ca de obicei, am greşit, omul era la fel de serios ca şi mine şi aveam camera pusă deoparte.
Mergem să luăm kit-urile, chestie foarte simplă. Sunt peste 1000 de participanţi la toate probele, dar asta nu se simte, nu este aglomeraţie. Pentru un mofturos ca mine se întâmplă ceva ciudat, îmi place tricoul. Nu aveam culoarea asta şi e primul tricou Salewa, ce să fac, nu sunt perfect şi pot fi mituit.
Aştept cu relativ interes şedinţa tehnică de la ora 20.00. Mă uitasem la hartă degeaba, reţinusem că am două urcări mari şi o detestabilă urcare pe finiș, de vreo 5 km. Cred că este singurul maraton cu urcare pe final, ca să scoată din mine şi ultima picătură de energie şi mă ducă stors la sosire. Bleah.
Ca de obicei, dacă nu cunosc traseul, toate explicaţiile sunt inutile pentru mine. Nu reţin mare lucru, doar că se tot atrage atenţia asupra unei zone tehnice care va fi asigurată cu corzi şi alpinişti. Îmi aduc aminte de un nene îmbrăcat în salopetă care era plin de noroi, mă tot întrebam cum s-a tăvălit aşa şi dacă i-a plăcut. Hm, era salvamontist şi se dăduse cu ATV-ul pe traseu…
La întrebările legate de lungimea traseului răspunsul este că e de preferat să luăm în calcul 43,7 km, nu mai puţin.
Seara este frig. Cum ne îmbrăcăm mâine? Este simplu, de aia s-a inventat internetul şi de aia le creşte unora nasul. Două site-uri, două prognoze. Ambele zic de soare, unul dă real-feel de 25 grade, celălalt de 14 grade. Deci?
Dimineaţa zilei de sâmbătă mă găseşte buimac, cu o uşoară durere de cap şi cu o senzaţie de oboseală. Este soare, dar de frig dormisem cu două pilote… Şi se dăduse şi drumul la căldură, puţin, dar se încălzise enormul calorifer.
Ca de obicei, am emoţii. Mă pregătesc de cursă ca o fată mare înainte de nuntă, deşi nu fecioria mă recomandă, virginităţile pot fi doar de poză, eu intru mai degrabă în zona versată, duşmanii m-ar încadra la, mă scuzaţi, “curve bătrâne”. Mă rog, încerc să mă dau feciorelnic versat. Pudrez năsucul, dau cu crema de gălbenele pe la zonele delicate, cremă de încălzire, uit ce era de uitat, clasic, ca la fiecare cursă.
La start mă aşteptam să fie înghesuială. Nu este. Startul este decalat pentru toate probele, lucru care mi se pare excelent. Stăm de vorbă, ne arătăm reciproc flexibilitatile şi rigidităţile, mimăm încălzirea, cam fără talent din partea mea.
Şi aştept startul. Şi aştept. Şi aştept.
Keep calm. Dar toată lumea este calmă şi stă de vorba, nici gând de tensiune, mă aşteptam ca cei 300 de la maraton să urle “this is Apuseni” şi să se înghesuie ca fiarele în panglica de start, nerăbdători să muşte din inamic şi din munte.
Ei, aş. Stăm de vorba, spaţiu la start cât să întorci liniştit un camion. Bach. Vivaldi poate. Ceva care ţine de zâmbete, în mod sigur, diafan. Mai lipsea un popă.
Nervii mei de bucureştean încep să se întindă, când mă relaxez şi eu aud din spate legendarul 9,8,7…
Start! Plec binişor. Binişorul ţine vreo 300 m. După 300 m cedez. Cred că e prima cursă la care păţesc asta. Drumul forestier are pantă mai mare decât am estimat, am plecat prea repede şi nu mai am aer. Mă simt că şi cum aş alerga la vreo 8000 m altitudine, cu paraşutistul ăla neamţo-austriac a lu’ Mi’aiela. Nu mai am aer, trag aer în piept cu ochii bulbucaţi, dar nu pot să respir. Parcă mi-a tras cineva o pungă de plastic peste cap. Vreau să găuresc punga şi nu pot.
Încep să merg, bag capul în pământ plin de ruşine, sunt depăşit, toată lumea aleargă. Încerc iar să alerg, iar mă sufoc. Îmi amorţesc mâinile, parcă ar fi lupta vieţii mele.
Pe urmă mă liniştesc. E, mai sunt 43 km, măcar să mă bucur de restul cursei, şi o iau liniştit la pas-alergat până depăşesc momentul critic. Dacă aş avea o pungă de hârtie aş trage-o pe faţă, să nu mă recunoască cineva.
Clasamentul se va face pe grupe de vârstă, are şi categoria M+50, în care nu aveam nici o speranţă de podium, aşa că mă interesa doar să mă simt bine.
Ceea ce începe să se întâmple. Peisajul se schimbă, încep să respir şi să admir. La km 11 aflu cu interes că sunt a patra fată de la maraton, apoi înţeleg cu greu că nu mi se adresau mie.
Cursa mi se pare fabuloasă, poate şi din cauză că nu am nici un obiectiv încerc doar să casc gura şi să mă simt bine. Coborâm spre sat, ajungem pe uliţe, ne înghesuim cu nişte vaci enorme care miroseau ca nişte porci, cred că ele au zis că noi mirosim ca nişte ţapi. În sat ne salutăm şi cu nişte gentlemani remarcabil de bine făcuţi pentru ora relativ matinală, cred că băgaseră ceva în agheasmă. Ne salută voioşi, cu PET-ul aburit în mână, parcă eram un pic invidios şi aş fi luat o gură mare de bere rece.
Am cărat cu mine vreo patru geluri de la trei producători şi un bidon cu apă albă pentru clipe negre. La toate punctele de alimentare era disponibil izotonic cu diferite arome şi am testat din belşug, din fericire fără efecte secundare. De obicei beau doar apă, acum făcut bairam, am băut mai ales izotonic, întrebându-mă când mă va păli burta. Evident, la start, la jumătate şi spre final îmi îmbunătăţesc accentul franţuzesc ronţăind bon-bon du basin du Vichy, care colcăie de magneziu şi alte săruri. Sau măcar sunt dulci, mentolate şi simpatice.
Pădurea de fagi sau mesteceni este fenomenală. Iarba incredibilă. Păşunile spectaculoase. Trec alergând uşor de kilometrul 22 şi ajungem la punctul de alimentare care va fi comun cu cel de la km 32. Ca de fiecare dată mă încearcă acelaşi regret. DE CEEEEE? De ce am ales maratonul? De ce nu am ales semimaratonul, acum aş fi comandat o bere rece. D-aia, că mă simt încă bine şi odihnit, şi pe urmă m-aş fi plictisit şi aş fi regretat că nu am făcut maratonul.
Începe o nouă coborâre, în zona care este asigurată cu cordelină. Plin de salvamontişti, “e totul în regulă?”, hm, oare figura mea spune altceva? Este prima dată când mi se oferă spray cu kelen, deja mă simţeam alintat în exces, sunt uşor jenat şi mă dau bărbat, refuz mândru, deşi genunchii mei cam începuseră să poftească la gheaţă. Coborârea este mult mai lejeră decât mă speriaseră la şedinţa tehnică, dacă ar fi fost ud era mai dificil, dar pe uscat, chiar şi pentru un alergător montan de şes ca mine, coborârea zic, era piece of cake în comparaţie cu alte trasee pe care mi-a ajuns turul.
Am coborât mult, apoi, inevitabil, a început urcarea nesuferită. Aici am renunţat la sunetele din natură şi am pus căştile. Muzică, volumul spre maxim. Bach, probabil. Da, da, cred că Bach a compus “Melci, scoici, raci..”. Mamaaaa, ştiţi cum merge pe urcare? Cum îmi venea să ţopăi? Lălăi “luai acu’, pusăi aţa” şi urc fericit, gândidu-mă să mă apuc de cizmărie, cea mai tare meserie. Mă rog, asta ţine câteva minute, că se schimbă melodia şi se duce energia.
În faţă văd o fată cu coadă împletită spic, are părul lung şi frumos. Forjez, curios să văd cum arată, nu văd bine la distanţă, are un tricou destul de lung şi mai larg, în general nu prea mă plâng de lipsa de imaginaţie. Urc, transpiraţia îmi curge în ochi, urc, mă apropii, apoi depăşesc. Mda, nu te mai poţi baza pe nimic la cursele astea montane. “Fata” are o frumuseţe de barbă, trebuie să merg neapărat la oftalmolog.
Undeva de la kilometrul 30 este o zonă care mă lasă cu gura căscată. În momentele mele de criză maximă mă gândesc să emigrez, să mă mut într-un sat din Grecia sau să cumpăr o casă cu o plantaţie de măslini în Italia, că ar costa mai puţin decât un apartament în Bucureşti. Să fie cald, casă fără calorifere, să beau un pă’ărel seara cu localnicii, să umblu în nădragi scurţi şi cu pălărie de paie.
E, zonele de genul celor din Apuseni mă topesc și mă lasă fără gând de emigrare. Alerg, un pic la vale, un pic pe plat, un pic la deal, şi mi se par
e că sunt rătăcit în rai. Da, cam aşa ar fi raiul în viziunea mea. O alergare uşoară pe curba de nivel, iarbă verde, floricele galbene, vaci tolănite ca nişte cadâne, taurul comunal, enorm, enorm, îi da târcoale unei doamne pudice care se face că miroase floricele, fără să ştie că pentru chestii dintr-astea am fost alungaţi din rai. Muzica urlă, în fundal şuieră vântul, soare, nori rari, combinaţie fenomenală de culori şi arome, oscilând între cea de păşune şi cea, mă scuzaţi, post-păşune, în care încerc să nu calc.
Marele meu regret este că nu am luat un aparat de fotografiat. Aş sta un pic tolănit în iarbă, nu cred că taurul m-ar putea confunda cu vreo iubită de-a lui, aş sta să mă topesc de atâta frumos, să mă diluez şi poate voi reuşi să plutesc. Dar şi alergarea e plăcută, endorfinele urlă şi ele, energia pare că va ţine o veşnicie. Alerg liniştit, în încălţări am nişte pietricele care mă sâcâie, nu am nici o intenţie să mă opresc, I’m a f… running machine, pot să alerg aşa la nesfârşit.
Sanchi.
Toate bune şi frumoase până pe la km 38. Aha, al meu eşti, maratonule, te-am făcut. Se intră pe un drum forestier, cu pantă lină. Dar în sus. Alerg rezonabil la început, încet, dar constant. La început. Pe urmă mă doboară, panta aia mă termină. Pietricelele din adidaşi mă sâcâie, mă rod, îmi macină şenilele de tanc ce eram.
Trec plin de remuşcări la mers, mai încerc să alerg, parcă încep să mă ajungă durerile, un genunchi, muşchii, spatele. Mă uit disperat la ceas şi parcă nu se mai termină. Mă deprimă, naiba ştie de ce, de fapt sunt în timpul propus şi nimic nu ar trebui să îmi strice plăcerea. Ultimii voluntari fluieră şi ne încurajează, alerg uşurel, nu îmi dau seama unde este finișul, şi deodată se termină cursa. Medalie, felicitări, alea-alea. Termin pe locul 4 la feminin (ca să zic aşa), 78/178 la open masculin sau 5/9 la categoria de vârstă, în 6h:26min.
Încerc să dau cu nişte apă pe genunchi înainte să înţepenească muşchii de tot, pe urmă mă târăsc spre gulaşul oferit de către organizatori. Până să ajung la gulaş sunt oprit de un nene (îl iubesc) cu întrebarea: “vreţi palincă de la gheaţă?”. Vă daţi seama că am ripostat indignat, ca un performer autentic, “cine, moi?!”. Daaaaa, vreau!
Iau gulaşul fierbinte şi păşesc greu, încercând să ajung la o bancă fără să mă prăbuşesc cu muşchii în crampe. Iau o gură de palincă, aaaaa, maaaamăăăăă, ce mergeeee. Ioi, tare bună e. De unde eram rupt, las gulaşul şi mă duc să repet povestea cu palinca, să mai iau un rând de anestezic. Nenea îşi da seama că sunt om serios şi nu mă mai desconsideră cu jumătăţi, acum îmi umple păhărelul, să nu mai bat drumul încă odată.
Cu palinca aia altfel se vede viaţa, are nişte nuanţe calde de roz, galben şi azuriu. Mi-e un pic frică să nu îmi pice freza în farfuria cu gulaş, aşa că până la urmă lăsăm conversaţia şi merg să fac un duş, după care mă las ușurel în pat.
Seară a mai fost tombolă, apoi o fată frumoasă întreba “Oaş?” şi mai oferea încă un rând de palincă. Da, frumos obicei, trebuie promovat şi încurajat.
Acum morala.
Ce mi-a plăcut:
– Cursa, traseul. Este poate cea mai frumoasă cursă la care am fost. Ca munte îmi place Făgăraşul, este cel mai frumos pentru mine, urmat la mică distanţă de Retezat. Dar cursa asta din Apuseni este cea mai frumoasă, aşa, în mica mea istorie de alergător. Este superbă. Este un fel de Moieciu mai altfel, nu ştiu cum să o cataloghez. E ca şi cum aş vrea să compar Tuborg cu Carlsberg, nu pot să fac un clasament. Doar că e cea mai frumoasă, fiind şi în mare măsură alergabilă.
– Atmosfera. Dacă i-aş spune în vreun fel, ar fi Maratonul “Şezi blând”. Parcă nu am văzut tensiune, nervi. Nu îi cunosc pe organizatori, nu ştiu cine sunt, din mai multe puncte de vedere o consider cursa cea mai mişto la care am participat, combinaţia cea mai plăcută de profesionalism şi relaxare. Pentru că organizarea este una dintre cele mai serioase.
– Ca la orice cursa montană, există o doză oarecare de risc, compensată pe porţiunea dificilă de salvamontişti extrem de atenţi şi politicoşi. Traseul are milioane de catralioane de voluntari zâmbitori, nu ştiu de unde au găsit atâţia voluntari. Punctele de alimentare sunt exact acolo unde au zis, la exact acea distanţă, şi au avut tot ceea ce aş fi poftit. Am luat plasă cu pepenele galben care arăta perfect dar era verde, în rest nu mi-a lipsit absolut nimic. A, poate mergea nişte caşcaval, dacă e să mă dau şmecher.
– Distanţele au fost marcate extrem de corect, sau, mă rog, în perfectă concordanţă cu ceasul meu. Aş fi vrut ca cei 43,7 km să fie doar 40, dar au fost aproape identici cu cei promişi (43,55 km pe ceasul meu, 2580 m diferenţa de nivel conform Strava), caz unic pentru mine până acum. Am deja o problema legată de maratoanele montane de 35-38-40 km, nu mi se par ok. Adică, e simplu, nu vreau neapărat să alerg peste 42 km, dar atunci nu le mai spunem “maratoane” dacă nu seamănă la lungime cu distanţa tradiţională. Nu mă bazez neapărat pe ceasul meu, dar când mai mulţi concurenţi vorbesc de aceeaşi distanţă, problema nu o fi doar la ceasurile alergătorilor.
O să vină clipa în care o să bat la poarta raiului numit “clubul 25” al celor care au făcut 25 maratoane şi o să dau din colţ în colţ. O să mă ia Sf. Petru la intrare şi o să dea de pământ cu mine, “ce maratoane ai făcut tu, măi băiatule? Astea de 36, 37 km? ”Fuji bre d’aicea, du-te şi mai dă câteva ture”.
Deci. Bre, e problemă mare. Sau nu le mai spunem maratoane, sau le facem (faceţi) de minim 42 km.
– Am cunoscut oameni foarte interesanţi şi plăcuţi cu care sper ca în continuare să fac nişte alergări deştepte.
– Regulamentul, ăsta intră tot la atmosferă. Este una dintre puţinele curse prietenoase cu alergătorii, chiar dacă nici alergătorii nu sunt perfecţi. Într-o lume în care taxele nu sunt rambursabile şi transferabile, de parcă ţi-ar picat taxa în cont la ANAF, orice rambursare fiind imposibilă sau însoţită de amenzi care să îţi taie pofta de recuperări, aici taxa este rambursabilă (până la o anumită dată), scăzând comisioanele bancare. Şi transferabilă. Toată stima, big like.
– Gulaşul. Gulaşul ca gulaşul, dar palinca aia care m-a topit a fost de excepţie. Palincă+gulaş=love.
– Taxa. La distanţă de 450 km de casă, taxa este costul care îmi schimbă cel mai puţin bugetul. De data asta nu o să zic nimic rău pentru 43,7 km de munte acoperiţi cu 90 lei şi un tricou tehnic Salewa.
– Duşuri cu apă caldă la finish
Ce mi-a plăcut mai puţin:
– Nu mai ştiu. Probabil punctualitatea. Au fost mici întârzieri în program, începând cu startul la maraton. Dar asta este o observaţie făcută aşa, să nu zic că nu am zis nimic.
– Banda de marcaj de culoare albă nu era prea vizibilă în bătaia soarelui. Nu m-am rătăcit nici un moment, vă spun, erau o mulţime de voluntari pe traseu. Asta e altă observaţie cvasi-inutilă, ca să nu dau zece plus din prima.
– Ar mai lipsi să zic de bălţile în care am intrat din plin, dar la care era semnalizată şi ocolirea, dacă aş fi stat să mă uit.
– Aaaaa, uitasem. Păi urcarea aia de pe finiș să fie coborâre, nu ştiu exact cum, dar poate ajung şi eu mai puţin dezumflat la medalie. Da, uite idee, să se alerge în sens invers. Pleci în coborâre uşoară şi termini cursa tot pe coborâre. Asta e o aiureală, nu o luaţi în serios.
– că am omis să iau un aparat de fotografiat pentru peisajele fenomenale
Altceva nu mai ştiu. Bronzul clasic de tractorist are acum varianta de bronz de tractorist cu jambiere de compresie, febra musculară este în toi. Poate totuşi o să fac odată şi odată şi nişte antrenamente montane pentru cursele montane.
Romanian
English
Felicitari pentru reusita si un mare + de simpatie pentru stilul scrierii. Am citit pe nerasuflate 🙂
Multumesc!