De ce am făcut asta? De ce?
Când o femeie spune “nu mai vorbim niciodată” asta ține cam 2 minute. Cam asta este durata standard a lui “niciodată” feminin.
Eu sunt mult mai categoric, la mine niciodată este niciodată, sunt născut în Neverland. Nu am multe calități, dar încăpățânarea este una din ele. A, este defect, nu calitate?
Eu sunt omul care a șlefuit până la perfecțiune îndoiala. Sunt maestrul eschivelor, inventatorul lui “poate”, “să vedem”, “dacă vom fi sănătoși”, “nu cred”, niciodată nu dau un răspuns clar și care să mă oblige la ceva. Două lucruri erau sigure, implacabile și definitive, ca moartea. Nu am găsit altă rimă. Sau comparație. Unul era că nu voi mai alerga NICIODATĂ într-o echipă. A doua chestiune, că nu voi mai face NICIODATĂ un semimaraton de plat.
Motivele sunt simple. Vreau să am rezultatele mele. Slabe, proaste, sunt ale mele. Nu trag pe nimeni în jos, nu vreau să profit de rezultatele colegilor. În mod deosebit, nu vreau să fiu ceea ce dl Grizon a numit cu ani în urmă atât de plastic “oaia neagră a echipei”.
Semimaraton? Ar trebui să mă antrenez, și nu mai țin la tăvăleală. Nici nu știu dacă am cu adevărat chef. Mă doare genunchiul, discurile mele lombare vor canapea, nu tropăială pe asfalt și drumuri de munte. NU, niciodată. Nu are absolut niciun sens să alerg cel mai slab semimaraton al vieții, ăla trebuie să rămână primul, trebuie să rămân cu o senzație de evoluție, nu să îmi măsor incapacitatea și pierderile.
Mda. Dar apare momeala. Manipularea. Jocul cu neuronul labil, găsirea fisurii în armura impenetrabilă. Întrebarea cheie. Domnule Adrian, vreți să facem echipă la Gerar? Era simplu dacă era doar atât, răspundeam politicos, nu, mulțumesc. A urmat însă, fără pauză, momeala. Îl cooptăm în echipă și pe Grizon. Și așa am ajuns la răspunsul meu caracteristic, NICIODATĂ fiind înlocuit cu “nu cred”.
Și așa s-a ales praful de hotărârea și încăpățânarea mea. Domnu Marian cere un răspuns ferm și obține un DA cu jumătate de pix. A doua parte de momeală ținea de gratuitate, și asta nu pot să refuz. Deci nu pot, e mai presus de puterile mele.
Îi și povesteam domnului Marian. Știți reclama aia, cu soțul care vine acasă cu 10 kg de mâncare de pisică? Nevasta îi zice, dragă, dar noi nu avem pisică… Stă, se gândește, da, dragă, dar era la ofertă. E, ăsta sunt eu, după mine e făcută reclama, nu cumpăr ce am nevoie, cumpăr ce este la ofertă.
Grizon a fost mereu mai deștept decât mine, și, prudent, a făcut pasul înapoi. Nu. Și nu a rămas, nu a mai făcut concesii.
Când deja mă obișnuisem cu ideea că de 1 februarie stau înțelept acasă, primesc mesajul că avem echipa completă. Simplu, aleargă cu noi Ciprian Bălănescu. Zău?
Gizăs. Probabil Mo era gripat și nu a putut să vină. Buei, glumim? Ce ai cu sărmanul om? Dar cu mine?
Până sâmbătă nu am făcut altceva decât să îmi cultiv tusea sâcâitoare, să beau bere rece, să mănânc înghețată și să sper să fac și o febră care să mă scutească de cursă.
Nici gând. Sâmbăta m-a găsit cu un psihic jalnic și un fizic rezonabil. În luna ianuarie aveam mai mulți kilometri înotați decât alergați, și nu exagerez. Mă deranjase coloana, mă ținea genunchiul, și am lăsat-o moale. În ultimii doi ani am alergat o singură dată peste 20 km, și atunci făcusem o pauză de mici și una de profiterol, într-o alergare cu hoinarii și filozofii din Tineretului. Fără un punct de alimentare cu savarine, choix a la creme șamd soarta nu poate fi decât crudă.
Startul era la o oră ciudată, ora la care copilașii cuminți și bătrânii dorm. 15.30, ora la care președintele de bloc îți taie mingea cu briceagul dacă ieși la fotbal pe lângă bloc.
Am plecat spre Politehnică cu mașina, ocazie sa dau câteva ture pe străduțe în căutarea unui loc de parcare, că uitasem cum e cu mașina. De la mașină până în Politehnică m-au trecut toate apele. Incredibil, după ce odată am alergat la Gerar la – 15 grade, altă dată pe cod roșu de viscol, acum am ajuns să transpir mergând pe jos.
Era soare și o temperatură incredibilă, de vreo 16-18 grade, a celei mai calde zile de 1 februarie. Mi-am găsit colegii și am început să pendulez, cu ce naiba mă îmbrac. Eram în colanți, cu două tricouri plus o eventuală geacă subțire și transpiram ca naiba, sau poate era doar de frică . Așa că am ajuns la Gerar, care era teoretic o cursă cu fulgi de zăpadă și bujori în obrăjori, să alerg în tricou și pantaloni scurți.
Până la start nu mi-a crescut deloc bună dispoziție. Pe bune, zău că nu îmi place deloc conceptul ăsta. Echipă de trei alergători, alergi împreună, maxim 5 metri distanță. Nu vreau, nu îmi placeeeee.
E foarte mișto când ești al doilea din echipă ca performanțe. Cel mai bun va fi frustat, pentru că singur putea mai mult, ultimul termină cursa cu spume la gură, ca o reclamă la vaccin antirabic, tras pe sus de coechipieri și jurându-se că nu mai iese niciodată la alergat. Până îi trece febra musculară deja a uitat.
E, al doilea este un domn, nu putea fi primul, dar își permite să fie generos și plin de sfaturi cu ultimul. Aleargă la ritm de conversație, dă ture în jurul victimei și îl umple de sfaturi, că el e la ritm de conversație. Respiră, trage picioarele, hai, că îți dau eu apă etc, făcând un balet binevoitor care îl face să se simtă mizerabil că le-a stricat cursa.
Oricum, eu cam așa vedeam cursa. Domnu Marian se distrează din când în când scoțând untul din niște sărmani funcționari, explicându-le ce frumos este să alergi. E clasic, așa mă apucasem și de fumat. Dar cu mine ce-a avuuuut, îmi sângera muțește psihicul dărâmat.
Am luat startul din spate, cum obișnuiesc. Probabil dacă mă cărau colegii cu o targă aveam viteza mai mare. Bre, superbă vreme, cred că deja m-a lovit astenia de primăvară.
Nici nu știu de ce îmi era mai frică. Să nu mă accidentez? Să nu fac peste pragul psihologic de doua ore? Să nu abandonez? Voi fi atât de deștept să abandonez dacă mă doare, sau îi dau înainte?
Ca să mă ajute psihic, cam toate cunoștințele ne-au luat la mișto. Haaaa, l-am depășit pe Ciprian… Nici în forma mea cea mai bună nu aș fi făcut echipă cu Ciprian, acum îl chinui prin Politehnică, să îmi submineze moralul. Sper că i-a notat pe toți, se mai văd ei pe la curse…
Marea întrebare pentru mine era dacă pot să fac peste vreo 15 km și dacă sunt în stare apoi să termin cursa. Sunt 6 ture, prima a fost cea mai rapidă, apoi s-au cam dezumflat cauciucurile. Nu m-am lămurit dacă încurajările le iau campionii sau cei mai avariați din echipă, oricum, eu am primit cele mai puține zâmbete din trupă, toată lumea nu știa decât bravo Ciprian și bravo Marian. (E o exagerare – n.e.)
Mai cu un ceai, mai cu o cola, tot stând de vorbă nici nu am știut când am intrat în ultima tură. Probabil dacă nu ne depășea prima echipa de două ori era și mai bine… Au alergat cu 35% mai rapid decât mine, sau așa cred.
Timpul total a fost cel mai mare făcut până acum la un semi, 1h:56 min, în mod sigur la fel și pentru Ciprian. Senzația a fost ciudată, în primul rând de uimire, uite că se putea. Le rămân dator pentru experiență, dar nu mă voi revanșa decât la o bere-pizza-profiterol, în niciun caz cu o viitoare alergare.
Treptele de la amfiteatru păreau mult mai înalte și abrupte, dintr-o dată mă dureau picioarele ca naiba, de nu aș mai fi putut alerga nici 100 metri.
Pentru cei care nu sunt în temă, Ciprian este multiplul campion de duatlon și triatlon din ultimii 10-12 ani și se cam descurcă cu alergarea. Marian, ”patronul” lui Alerg, are vreo 30 de ani de maratoane, când alerga el maratoane pe lângă Everest sau prin Sahara eu ziceam uite mamă, trec soldații.
Eu, așa cum vă ziceam, am înotat în ianuarie (prost) 60 km și am alergat vreo 56. Nu e de fală.
Domnu Marian probabil că are și alte oferte pentru mine. Cred că tocmai vrea sa mă promoveze ca partener de antrenament pentru Mike Tyson, că vrea să revină în sport și are bilete la ofertă, la primul meci, trebuie doar să te joci cu el câteva runde. Și oricum nu prea aveam subiecte de jurnal.
Dacă ne luăm după ceasuri, Ciprian a consumat vreo 1100 kcal. Eu 2300, probabil de la conversație. Și am făcut o febră musculară feroce, nici nu știam că am atâția mușchi la degetele de la picioare.
*Deoarece termenul nu se întîlnește în DEX și pentru că, în general, el are o conotație negativă, țin să menționez că, aici, chiloțăreală este folosit doar pentru a arăta că la Gerar am folosit chiloți de alergare deși, în mod normal, condițiile meteo ar fi impus un alt tip de echipament
Romanian
English