Poate se spune aşa, poate nu, nu are nici o importanţă, voi susţine sus şi tare că aşa se spune în dialectul săsesc de pe Criş la „cinci pentru Maratonul Saxon”.
de Adrian Mila
Am lucrat câteva luni în Germania prin ’93, timp în care am învăţat maxim 50 de cuvinte în frumoasa limba germană. Ar fi o scuză dacă învăţam cuvinte compuse, cum ar fi fost „Rindfleischetikettierungsueberwachungsaufgabenuebertragungsgesetz”, dar din păcate am reuşit să adaug la vocabularul meu doar cuvinte de genul danke, ja etc, care nu pot fi de mare fală, dar sunt şi ele utile.
Lucram acolo cu nea Gligor, care era cunoscut printre toţi vecinii şantierului ca fiind cel mai politicos şi deştept român. Şi frumos. Era tare sociabil şi învăţase câteva cuvinte. Cum vedea un neamţ, îi şi zicea un „guten tag” hotărât şi zâmbitor. Neamţul indus în eroare zâmbea încântat şi începea să rostogolească prin gură nişte nuci, încercând să facă un pui de conversaţie. Nea Gligor râdea cu toată gura, dădea casca pe spate şi zicea „ja-ja, gut-gut”. Că atât reuşise să înveţe. Indiferent de ce zicea neamţul, care numai el ştia ce zice, Gligor zâmbea fericit şi băga replica standard. Probabil şi el învăţase că cei care sunt de acord cu tine sunt şi deştepţi şi frumoşi, spre deosebire de critici, care sunt proşti şi urâţi. Ja-ja, gut-gut.
Din fericire Hadrian Lupu nu a pus un test eliminatoriu de limba germană la Maratonul Saxon, că el şi soţia ştiau oricum mai multă germană decât saşii. ”Şase saşi în şase saci”, spuneţi repede măcar asta şi puteţi să participaţi la următorul maraton.
Eu îl aşteptam de la Ultra Dacicus, că sunt pus mai mult pe luat de-a gata decât pe pregătit curse. Cam tot programul meu era făcut în ultimele săptămâni astfel încât să fiu pe 17 august la Sighişoara. Nene, meseriaşă idee a avut Hadrian.
Hai să o iau cu începutul. Hadrian a făcut cunoscută ideea şi ne-am înscris rapid eu, soţia şi Valeriu Rosetnic.
Vineri, 16 august, am plecat spre Sighişoara. Nu am găsit locuri de cazare în zonă, erau sau scumpe, sau epuizate, minivacanţa de Sfântă Mărie ocupase locurile disponibile. Am ales pe Booking un hotel lângă Rupea, unde am fost de câteva ori în copilărie şi vroiam să văd iar cetatea.
Drumul a fost infernal, blocaj total pe Valea Prahovei, ploaie, când am ajuns la hotel lângă Rupea dau bună ziua, mă uit la lista de preţuri şi mă blochez. Tocmai constat că rezervarea pe booking.com mă costă cu 20% în plus faţă de rezervarea direct la recepţie. Hm. Camera mare, curată, restaurant bun şi decent, tragem o tură până la cetatea din Rupea. O ştiam din copilărie (a mea, nu a ei) şi o ţineam minte plină de bălării şi în ruină. Nu mai era aşa, e renovată, cu acoperişuri puse, o reconstituire mai mult sau mai puţin fidelă, dar măcar se vede o mână de gospodar.
Sâmbătă dimineaţa facem bagajele, mergem în Sighişoara, unde Hadrian ne preia şi ne duce la punctul de start, în Biertan, localitate atestată documentar din 1224. Notorietatea din ultimii ani este dată probabil mai mult de carcera din bastionul estic, unde erau încuiaţi în aceiaşi cameră cei care intenţionau să divorţeze. Cu asemenea obiceiuri, eu rămân la părerea că probabil aveau cea mai mare rată de accidente casnice, gen „vroia să se suie pe acoperiş şi i-a căzut scara” sau cea mai mare rată de intoxicaţii fatale cu tocăniţă de ciuperci.
Plecăm spre Copşa Mare, un pic de deal, un pic la vale şi ajungem, bună ziua, guten tag şi trecem spre Noul Săsesc. Grabă mare nu avem, peisajele sunt extraordinare, tufele cu mure ne aşteaptă la fiecare pas. O săsoaică ieşită la poartă râde şi ne strigă „schnell, schnell”. Pare de domeniul evidenţei că nu mie mi se adresa în germană, pentru că în Germania am fost confundat doar cu un posibil arab, iar când îmi lăsasem barbă cică aveam o aromă vagă de palestinian.
Mai vizităm câte o biserică, mai căscăm gura la case, mai o apă scoasă din puţ, mai o mură, nici nu ştim când coborâm dealul spre Mălâncrav. Drumul ne scoate pe lângă o livadă cu meri, nu prea falnici, că nu ştiu ce sunt alea îngrăşămintele şi tratamentele chimice. Livada eco, auditată periodic. Conacul Apafi, de lângă livadă, este restaurat recent şi dacă aveţi ceva bănuţi în buzunare puteţi să staţi acolo. Dacă nu aveţi, va mulţumiţi cu vizita.
Noi suntem cu treabă, Hadrian găseşte copacul de unde ai semnal la telefonul mobil şi îl sună pe paznicul livezii, care ne dotează cu suc de mere bio. Lacom am fost dintotdeauna, lichidăm rapid un litru de suc de mere, tare curios să văd ce efect o să aibă. Nu a avut efectul de care îmi era frică, sucul dulce-acrişor a avut doar calităţile, nu şi defectele sucurilor naturale, fără conservanţi, fără coloranţi. Vi-ta-mi-ne.
Vizităm şi biserica evanghelică, cu picturi murale originale făcute în anul 1350 şi în curs de recondiţionare. Marele noroc al zonei a fost probabil Prinţul Charles şi obţinerea unor fonduri europene, că altfel erau praf şi pulbere câteva secole de istorie.
Alergarea continuă cum ne-am învăţat, mai un deal, mai o vale, mai nişte mure, mai o conversaţie, până în Criş. Conacul Bethlen a avut şi zile mai bune, ultimele zeci de ani măcinând câteva sute de ani de istorie. Acum este retrocedat şi în căutare de fonduri pentru continuarea restaurării.
Următoarea escală este la kilometrul 30, în ultima localitate înainte de Sighişoara, Stejăreni. Aceleaşi străzi largi, case îngrijite, luăm apă să ne ajungă până la sfârşit şi plecăm iar la deal. Nişte ţigănuşi desculţi încep să râdă de ultima modă Tarahumara, fiind probabil adevăraţii adepţi ai alergării barefoot. Ăia mai mici nu sunt nici amatori de lenjerie, fiind cu adevărat minimalişti la echipament.
Fetele aleargă un pic mai înainte (Silvia, soția, urma să ajungă în premieră la distanţă de 42 km, Alexandrina Lupu făcuse traseul cu circa o lună înainte), le vedem cum schimbă nişte vorbe cu o bruneţică la ieşirea din sat. Abia pe urmă am aflat că le întreba dacă au probleme (probabil cu golanii ăia care veneau după ele); fiind nişte doamne nu au încercat să plătească poliţe mai vechi şi ne-au iertat, zicând că suntem împreună cu ele.
Am alergat pe cea mai frumoasă păşune, prin cea mai frumoasă pădure şi am ajuns în Rezervaţia stejarilor multiseculari de la Breite, un alt proiect susţinut din fonduri europene.
De aici ultima coborâre prin pădure ne duce la margine de Sighişoara, mai mergem un pic şi ajungem în cetate, la un cico mic şi rece. Pe stradă primim ultimele încurajări, „unu, doi-trei patru” ne zice o cucoană pălită de căldură, se uită la Hadrian şi continuă „ein, zwei, drei, vier”, mai alergăm un pic şi ne oprim la o terasă.
Traseul are probabil un pic peste 42 km, un pic peste 1100 m diferenţă de nivel pozitivă şi este cel mai frumos traseu de maraton off-road pe care am alergat până acum. Variat şi foarte alergabil, poate că ar fi păcat să fie făcut doar în fugă, fără pauze cultural-istorice pe traseu.
Evident că nu ar fi fost posibil fără documentarea prealabilă şi recunoşterea traseului făcute de către Hadrian şi Alexandrina, cărora le mulţumesc încă odată.
Mai multe imagini sunt disponibile aici:
Romanian
English
1 comment