Mă gândeam la sfârșit de 2012 la cursele la care am participat. Bilanțul nu era tocmai rău: 9 maratoane dintre care un ultra-, trei semi-maratoane, câteva crosuri, dintre care două alături de toată familia. Și asta la un an de când am început să alerg pe distanțe lungi. Dar numărând curse era să pierd din vedere cel mai important bilanț: oamenii pe care i-am cunoscut.

de Adrian Ber

Cei care au alergat la un maraton sau și-au încurajat favoriții nu se poate să nu se fi îndrăgostit de atmosferă, în special de cea de la maratoanele montane. Și, bineînțeles, că atmosfera e dată de oameni. De ei am să vă zic și eu…

La începutul lui martie am alergat maratonul de la Pafos, chiar de ziua mea. La sfârșit am intrat în vorbă cu un domn în vârstă. Deși tocmai terminase un maraton, Johann, sau „Ion” cum s-a recomandat tot el șăgalnic, era plin de energie. Și da, surpriză, era tot român. Emigrase demult în Germania și cum acolo era cornul abundenței, pe vremea când la noi galantarele erau goale, Ion se înfruptase din plin. Și la 44 de ani și aproximativ 1,80 m înălțime ajunsese la peste 110 kg. Era momentul pentru o schimbare.

Dietă, bazată pe mâncare în formă naturală, neprelucrată, alergare și în șase luni termina primul maraton. Acum, la 61 de ani și peste 70 de maratoane, Ion își schimbase complet viața și nu regreta nicio clipă. Alergarea nu mai era pentru el un sport, ci un mod de viață.

Arca lui Wim

În spate Arca lui Wim și, cu roșu pe hartă, traseul deja făcut.

O săptămână mai târziu, la Limassol, mă odihneam pe pajiștea de pe faleză. Era ceva timp de când trecusem linia de sosire și observ un bărbat cu părul alb care se odihnea un pic mai încolo. Picioarele îî erau goale și tălpile negre. Da, cred că alergase desculț. Îl întreb și îmi confirmă.

Dar ăsta nu era nici pe departe lucrul cel mai interesant despre Wim. Așa îl chema pe olandezul de 58 de ani care, în urmă cu nici doi ani, vazându-și copii așezați pe la casele lor, și-a vândut-o pe a lui și a pornit să cutreiere lumea.

Într-un camion aranjat special și denumit Arca lui Wim (Wim’s Ark). Și în urmă cu șase luni și două maratoane descoperise alergarea. Făcută din pură plăcere. Tocmai de aia a vrut să facă o declarație: dacă vrei să alergi nu îți trebuie nimic, nici măcar încălțări. Doar să nu-ți cauți scuze.

Acum aș vrea să revin un pic pe meleagurile noastre. Am concurat cu el cot la cot în două maratoane și după ce i-am aflat povestea, am știut că este un exemplu. A suferit un accident grav, dar asta nu l-a împiedicat să revină în alergare. Și să o facă și bine. Da, este vorba de Cristi Ungureanu și vă invit să îi aflați povestea chiar de pe blogul lui.

Am cunoscut și mulți alții de pe la noi, dar aș vrea să închei cu cineva la care mă gândesc și îl folosesc ca exemplu, de fiecare dată când sunt întrebat de ce alerg – Cristian Chiurlea. Când mai află câte un cunoscut că alerg și încerc să mai și mănânc ordonat, de multe ori apare întrebarea: „Da’ ce, cât vrei să trăiești?” Dar nu despre cantitate e vorba aici, ci despre calitate. Dacă aveți rude sau cunoscuți de peste 70 de ani gândiți-vă dacă aleargă 10km. Sau nu, mai bine gândiți-vă dacă merg distanța asta. Domnul Chiurlea aleargă de patru ori mai mult și asta pe munte. Iar la 71 de ani a terminat un ultra-maraton în Himalaya, un traseu dificil, de peste 200 km și care ajunge până la peste 5000 m altitudine.

În viziunea mea nu te poți numi cu adevărat sportiv, dacă ai atins culmile performanței, iar după aceea ai renunțat ajungând într-o formă fizică mult sub medie. Sportiv ești dacă sportul este pentru tine un mod de viață, iar vârsta nu devine o scuză.

Anul 2012 a fost unul bun, în care am descoperit nu numai alergarea pe distanțe lungi, ci și oamenii extraordinari care o practică. Dar am speranțe și mai mari pentru acest an.

Comments

comments

Previous post

Iarna nu-i ca vara! Nici în alergare

Next post

Premii de la Isostar. Un concurs

Adrian Ber

Adrian Ber

2 Comments

  1. ianuarie 5, 2013 at 8:46 am

    La Multi Ani Draga Adrian ! …si Multumesc Pentru Cele Scrise Despre Mine …

  2. ianuarie 7, 2013 at 3:45 am

    Este foarte interesant sa cunosti oameni minunati. Pentru ei alergatul pe distante mari e ca un job, daca nu muncesti nu mananci. Asa si ei, daca nu alearga nu se mentin in forma. Candva m-am apucat de acest sport, dar nu visam la distante colosale, din motive necunoscute m-am oprit. Organismul simte aceasta diferenta. Multa bafta.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *