Nu neapărat ca a mea, pe asta nu v-o doresc în mod special și dvs. Căci, abia ieșit din lupta cu apa (și multele-i scurte bazine) am ajuns să mă lupt (de la distanță, din fericire) cu flăcările, deși sunt eu în concediu. Să vedem cum se va termina. Altfel, jurnal de atlet urban, săptămâna 5-11 septembrie.

[Adrian Mila]

Luni

Ştiţi ce este excelent când îţi pui ceasul să sune dulce la ora 5:00? Să îl păcăleşti şi să te scoli singur la 4:58. Eşti limpede, clar, sharp şi i-ai tras-o ceasului nenorocit şi antipatic. Mă trezesc vesel şi plin de energie, nu buimac şi întrebându-mă ce zi este, unde sunt şi ce arde de sună aşa sirena.

Deci mă trezesc singur-singurel la 4:58 şi savurez clipa. Am tot timpul din lume, mănânc, mă bărbieresc  şi la ora 6 sunt pe culoarul meu iubit. Ajung la capătul celălalt de 45 de ori, 90 de bazine, sharp, simple, clear. O formalitate.

Seara sunt tras de urechi de un biciclist tânăr, că ce exemplu dau celor tineri dacă trec mereu pe roşu cu bicicleta. Nu vreau să dau nici un fel de exemplu.

Marţi

Ha-ha, ţi-am făcut-o iar. 4:58, plângi, nenorocitule, plângi. La 5:50 intru triumfător la Daimon, aruncându-mi din poartă nădragii, ca un star ce sunt. Starul se dezumflă instantaneu când se uită la bazin, sunt pline toate culoarele. Numai oameni nebuni în Bucureştiul ăsta, toţi am început să venim cu 5-10 minute mai devreme în fiecare zi, acum nu mai ai loc nici la ora 6 in ză morning.  Deja jurnalul meu abundă de engleză, naiba ştie de ce.

Ies din vestiar, intru iar, îmi vine a plânge. Să mă bag într-un colţ şi să plâng. Pun iar tricoul pe mine, las casca şi ochelarii și iau adidaşii în picioare. Ia să vedem ce mai e pe la sală, că am impresia că plătesc degeaba sala aia de forţă.

Fac un pic de încălzire, doar un pic, încerc apoi să alerg pe bandă, dar spectacolul este prea crud şi nu rezist. Banda este lipită de geamul cu vedere la piscină, singura privelişte este a înotătorilor fericiţi care fac bazin după bazin. Mă retrag cu sufleţelul fărâmat, suspinând de dor şi mă răzbun pe câteva aparate. Răzbunareeeee! Apoi bag nişte bicicletă eliptică, că la asta este vedere spre răsărit, să văd cum apare soarele.

La 6:35 victoria este a mea, bazinul este gol, dușuleț  şi rapid bazine. Bazinaşe, dacă tot am dat-o pe diminutive. 90 de bucăţi, să fie.

Seara încerc să ies la o alergare, ceea ce îmi reuşeşte pentru fix 250 m. După aia simt în mod complet neplăcut că am şi genunchiul stâng şi dau abandon. Pauză de alergare.

Miercuri

Dimineaţă fac 94 de bazine, clasic, apoi plec la drum, că aşa îi stă bine călătorului, la drum. Mereu mă întreb, şi v-am mai spus asta. Creşterea numărului de kilometri parcurşi măreşte experienţa de conducător auto sau doar probabilitatea să iei o amendă, să comiţi o greşeală?

mag

Nu am luat nici o amendă de depăşire a vitezei timp de vreo 20 de ani (nu din cauză că respect limita de viteză, doar că am avut un noroc chior în mod repetat, poliţia îi oprea pe ceilalţi, nu pe mine, era ca un făcut), pe urmă m-am auto-deochiat şi s-a spart buboiul, am început să le tot încasez.

Joi

Încă 90 de bazine, primele 40 făcute în sistemul 2 craul+1 spate, apoi 3 craul+1 spate. Ceva bici urban, nimic nou.

Vineri

Eu v-am spus, nu vreau să mă risc, nu sar peste etape. Întâi un bazin, apoi două, apoi trei. Am ajuns cu greu la 5 bazine consecutive în craul, probabil peste vreo două săptămâni o să încerc să fac 6 bazine.

Sunt oarecum în transă, gânditor, că sunt mare gânditor, şi dau automat din bilele de la capătul  culoarului, pe care ţin evidenţa bazinelor făcute. Întorc, trag bila, inspir, plutesc, mâini, picioare, respiraţie, prea rară, transă, zen.

Pe la bazinul 52 mă uit la bile, mai sunt 4, adică 8 bazine până la 60. Mă las în voia apei şi dau alene din mâini şi picioare. Din fericire s-au terminat bilele, pentru că altfel probabil mai înotam şi acum.

Spre surprinderea mea totală am înotat 8 bazine craul fără să am mari dificultăţi, pentru că nu am fost  conştient ce se întâmplă. Vai, ce am făcut! Am sărit peste etape!

Am fost zdruncinat, viaţa nu va mai fi la fel. Ce facem cu acest preludiu la care am renunţat, trecând la stilul de amor de la Vaslui? Ce voi face în continuare?

Am un amic, domnul M, care se antrena să faca un muscle-up. Evident că putea să îl facă, ştiam asta toţi, dar el nu vroia. A tras de muscle-up-ul ăla doi ani, tot şlefuind la el şi refuzând finalizarea, ca un tantrist de mare clasă. Că trebuie întâi să poţi să faci 20 de tracțiuni şi el se oprea la 18, că câr, că mâr, că să nu tragi din picioare, să nu faci balans, un milion de motive ca să nu poţi să îl faci. Că aşa suntem noi, specialişti în ce nu se poate face.

După care l-a făcut, perfect, perla muscle-up-ului, un diamant, dar nimic nu a mai fost la fel.  E ca la omizi. Omida nu este prea agreabilă, este chiar neplăcută, dacă nu eşti mierlă sau cine naiba mai consumă omizi. Nici pupa sau coconul nu arată prea grozav şi nu sunt de fală. Dar când se termină metamorfoza şi se eliberează fluturele din cocon, ce spectacol, ce splendoare. Chiar dacă este efemer, fluturele strânge toate aplauzele.

E ca alergarea primului maraton, următoarele nu vor mai avea gustul dulce amărui al victoriei asupra necunoscutului.

Nu ştiu ce voi face în continuare, că mi-a zburat reperul şi am rămas uşor debusolat. Mă rog, poate eram dinainte.

Sâmbătă

Bye-bye. Partea cea mai nasoală când îţi iei concediu în septembrie este că te-ai uitat toată vara  la postările tuturor amicilor plecaţi prin lume, în timp ce tu erai în Bucureşti, la muncă. Răzbunareeee!

Plecăm către o destinaţie pe care nu vreau să v-o spun deocamdată, vă spun doar că nu a călcat picior de român pe aici. Sau pe acișilea, cum am auzit pe ferryboat, ceea ce nu este în română.

Destinaţia noastră se vedea de departe. Prea de departe. Ce naiba soi de nor poate fi ăsta roşu? E enorm şi se vede de departe. Pe ferry sunt şi două maşini de pompieri.

Iniţial am făcut rezervarea în altă zonă. Gazda a fost amabilă şi ne-a cerut după vreo lună să îi trimitem urgent 30 euro, my friend. M-am uitat cât sunt comisioanele şi am dat “ignore”solicitării.

După încă două săptămâni mi-a cerut urgent 40 de euro, aşa că am anulat rezervarea şi am luat altceva, la vreo 30 km de prima zonă.

inHm. Inspirat. Prima zonă a fost într-un incendiu total, început sâmbătă dimineaţă, staţiunea fiind plină de fum şi cenuşă. A două zonă avea bilete în primul rând la spectacolul organizat de Zeus, ceea ce nu sunt sigur că vroiam. Ardea tot dealul la vreun kilometru de noi, ideal pentru o vacanţă toridă. Ca o culme, mai plecasem câteva zile anul ăsta, în care ne-a plouat de ne-a căpiat și aveam alarmă de inundații in fiecare seară. Acum compensează, în medie iese OK.

În plus, 4-5 elicoptere zburau mereu între mare şi deal, trecând pe deasupra noastră, ceea ce ne dădea o uşoară senzaţie de război. Apa e receee.

Duminică

Good morniiiing Vietnaaaaam! La ora 7 survolează vila primele elicoptere, alea model american, de care atârnă pungi cu apă. Şi aşa nu dormisem toată noaptea, bătuse tare vântul şi ne tot aşteptam să vină şi un ordin de evacuare, pentru că sâmbătă seară încetaseră lupta aeriană cu focul. Dealul ardea spectaculos şi mult prea aproape pentru gustul meu.

Pe urmă au venit şi patru avioane şi au reuşit să îmblânzească vâlvătaia. Apa mării e prea rece pentru mine, mai ales că era înnorat şi cu vânt, aşa că singura activitate fizică a fost aceea de mers, ceva peste 25.000 paşi, că ne plictiseam.

Săptămâna înregistrează  9,12 km înot şi vreo 65 km de bicicleală. Of, viaţa mea are nevoie de o săptămâna sabatică, că la mare nu am găsit încă un capăt de culoar, să îl am ca reper.

Comments

comments

Previous post

ChiRunning. Alergarea fără dureri

Next post

Știri pe scurt. Montane, mai ales

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *