Cum cine e Tanaka? Am tăcut atît de mult în ultimele săptămîni pentru că a trebuit să pun la punct toate detaliile. Cum nu (prea) mai alerg, nici nu (prea) mai merg pe bicicletă, am decis să devin antrenor. Am gata și o nouă metodă de pregătire. Mai tare ca a lui Tanaka. Unică, neaoșă, motivantă, infailibilă. Altfel, o trecere în revistă a ceea ce mi s-a mai întîmplat.
Jurnalul ăsta se destramă ca un ciorap uzat, se tot răreşte şi devine străveziu. De fapt, dacă încerc să îi găsesc o utilitate, nu prea o văd. La ce naiba foloseşte un blog? Mi-e şi frică de răspuns.
Trei luni de la operaţie. În continuare zero bicicletă, aproape zero alergare. La înot dezvolt nişte stiluri care ar uimi mapamondul dacă ar fi filmate. Fiind beznă la piscină, nu se vede mai nimic şi nu pot să mă fac prea tare de ruşine. Plutirea aia în beznă dilată timpul, pare infinit, cred că este un soi de senzaţie prenatală.
Dau din mâini şi din picioare până se rupe cordonul ombilical şi trebuie să ies din uterul albăstrui , şi asta durează cam o oră. Vreo 1600-1700 m, cam de 5-6 ori pe săptămână.
Eram tare mândru că am uitat de ceas, de timp, dar asta nu a ţinut mult. Sunt unele dimineţi când nu se aprinde lumina, în care timpul nu contează, mamă, ce mişto se simte apa, zbor lent prin ciorbă deasă şi sărată. Nu ştiu de ce, dar am o senzaţie de barză. Sau poate de pelican. Leeeent, fâl-fâl.
Renovarea vestiarului durează mai mult decât se aştepta toată lumea. Vulgarizând, ce vreţi băi, pentru o zugrăveală şi cinci duşuri vă trebuie trei săptămâni? Acum sunt în rol de beneficiar, nu de constructor şi cele trei săptămâni de renovare mă enervează. Întâi termină zugrăveala, o cameră, nu va aşteptaţi la cine ştie ce, apoi se pun oglinzile, apoi NU se dă drumul la duşuri. Aaa, asta e lovitură sub centură. Mă schimb într-un vestiar, apoi lipa lipa cu hainele în braţe pe hol, să ajung iar la duş la vestiarul copiilor, unde sunt duşuri funcţionale. Arăt de parcă am fost surprins de soţul întors prematur din delegaţie. Apoi mă îmbrac şi încerc să ajung iar la oglinda din vestiar, să văd efectul şamponului Alpecine şi să dreg freza răsculată.
În final, după trei săptămâni, merg şi duşurile. Uraaaaaa. Panouri de sticlă, un led luminos, termostat, o splendoare. Dau drumul la apă, stau până vine cea caldă, dau cu şampon, pac, se opreşte apa. Caut ledul, apăs, mă săpunesc, pac, se opreşte apa. Apăs, porneşte, mă aplec să iau gelul de duş, pac, se opreşte apa. Bre, credeam că e reglat la durata standard a sexului conjugal de week-end, 2 minute, dar devine evident că e reglat la supersexul conjugal din timpul săptămânii, calibrat la luna februarie, 30 secunde. Mă rog, ştiu că această comparaţie va revolta cititorul de sex masculin, care susţine, în termeni de triatlon, că este iron-man, dar există posibilitatea să existe şi consoarte care să zică, fugi măi de aici, că eşti înscris la super-sprint.
Din șase porniri reuşesc să spăl clăbucii şi Alpecin-ul şi am devenit mult mai experimentat la nimerirea unui punct luminos cu deştul când am şampon în ochi.
Mă şterg, trec în vestiar, vreau să mă usuc pe păr, canci, nu au pus foenul. Râd dezarmat, iar trebuie să strâng scutecele şi să merg la vestiarul copiilor, parcă m-aş enerva puţin. Comentez în faţa noii oglinzi, care pun pariu că îngraşă, ceea ce mă enervează şi mai mult, dar colegul de suferinţă din vestiar nu intră în jocul meu şi mă pune rapid la punct. E, ştiţi, nimic nu e perfect, nici măcar noi, de ce să cerem mereu perfecţiunea de la alţii.
Dacă nu aveam oglinda în faţă, poate mai bodogăneam. Da, nimeni nu este perfect şi poate este indecent să cerem mereu celorlalţi să fie aşa cum nu putem fi nici noi. M-am uscat pe păr în vestiarul vecin, apoi, în zilele următoare a apărut şi foenul.
Apoi apar şi dimineţile cu lumina aprinsă la bazin şi apare şi oarecare chef de cronometrare, deci probabil merg spre normalizare. Mai ales dacă mă iau la întrecere virtuală cu vreun vecin de culoar, evident, doar dacă am şanse să câştig.
Normalul şi moderatul cred că sunt cele mai relative noţiuni.
Am început iar să adulmec concursurile de alergare. Cele care îmi plac, nu cele care mă enervează. Pentru început am fost la Semimaratonul Plopeni, vreme superbă, MC inspirat, atmosferă şi sarmale de excepţie (fiecare ţine minte ceva, asta am ţinut eu minte).
Apoi, sâmbăta trecută la Urlaţi, unde soţia avea de apărat locul de la categorie de anul trecut. Se potrivea cu planul de antrenament, traseu relativ blând şi alergabil. Must excelent, vinul cred că era la fel, soare mai cu vânt, vinul din kit va fi mereu apreciat.
Apoi duminică inspir iar atmosfera de concurs, aşa, de pe margine, la prima ediţie a semimaratonului Buftea. Se potriveşte cu programul de antrenament al soţiei, şo pe ei.
Cursa se desfăşoară pe o buclă de 7 km şi sunt 3 curse, 7 km, 14 km şi semimaraton. Noutatea, poate premiera, era că alergătorii punctează în toate cursele. Cine aleargă semi intră şi în clasamentul de la 7 şi în cel de la 14 km. Cei de la 14 punctează şi la 7 km. Deci nu mai sunt posibile micile înţelegeri, tu te bagi la 7, eu la 14 şi el la 21 şi plecăm toţi acasă cu premii, că nu merge, dacă cel de la semi trage tare poate lua toate cele trei premii.
Nu a fost cazul, titlul de campion absolut nu s-a dat anul acesta, dar a fost interesantă ideea. Câte comentarii o fi generat de la cei care nu au înţeles toate detaliile, asta e altă discuţie. Data viitoare vor înţelege. Poate, dacă nu apar alţii.
Deci morala este că antrenamentele susţinute au promovat nevasta pe trei podiumuri în două curse, două locuri 2 şi un loc 1, ceea ce vă doresc şi dvs.
Este clar, după această confirmare voi da drumul la antrenamente, este momentul să devin antrenor. Rezultate “este”, dacă de la mine nu au fost, fac dovadă cu eleva, ce vreţi mai mult? Şi nu participă decât selectiv, când se enervează.
Problema mea ca antrenor, ca să fie clar de la început, este că sunt din seria ”mama lu’ Ştefan”, să nu avem discuţii. Dacă mama lui era antrenor, Ştefan ar fi fost eroul nostru. Cum ar zice unii, pentru medalia de finisher. Mama lui Ştefan, cel mai tare antrenor din atletismul românesc. Şi eu, evident. Nu frate, poarta nu se deschide decât după victorie. De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu. Du-te iar la cursă, pentru cursă mori. Mă rog, Doamne fereşte, dar sper că aţi prins ideea, eu mă angajez să vă cizelez moralul şi psihicul în beton, mai ales psihicul. Beton-armat, că lucrez în domeniu.
Oricum, am planuri de antrenament, de nutriţie, de distracţie, să fie pentru toată lumea. Alimentaţia secretă constă în amandine pentru fete, bere+mici pentru băieţi. Dacă nici asta nu va place, nu ştiu ce pot face.
Mă rog, nu luaţi în serios chiar tot ce scriu, nevasta se antrenează cu dl Tanaka, unii ştiu ce zic. Probabil el era tatăl lui Ştefan. Cel Mare.
A, şi dacă plătiţi bine avem şi o şedinţa săptămânală pe Skype. Unu’ la unu’.
Romanian
English