Hristos a înviat! Iar jurnal, iar unul întins pe două săptămâni (22 aprilie – 5 mai), cu ultima săptămână de relativ post, prima săptămână de paradeală și indigestie evlavioasă.
[Adrian Mila]

Postul a fost doar vag-aluziv și pe sărite, nu știu dacă se pun 3 ore de post, intercalate cu două de mâncat prostii. Mie îmi place însă tare mult când e dezlegare la ceva, mai ales dacă nu ai de la ce să te dezlegi. Ooo, e dezlegare la pește, azi nu mai mâncăm porcul de ieri și de mâine.

Am scăpat fără indigestii majore, deși sunt pofticios și lacom. Și fără prea multe kile în plus. Cu ceva mai mult timp liber, am reușit să fac trei alergări pe săptămână în loc de două.

Tradiționala alergare de Paște, cu un start care implică consumul de cozonac, ciocnitul de ouă vopsite și consumul de rubiniu, un produs delicios cu care s-ar mândri orice combinat chimic, numai bun să ne ducă pe aripile vântului și pe dealurile din Tineretului, așa, vreo 10 km.

De sărbători era închis la bazin, am încercat să compensez cele două zile pierdute în restul de zile disponibile. Pe de o parte am mărit rația zilnică de înot, să ajung în 6 zile la cei 18 km săptămânali, pe de altă parte am zis că ar fi momentul ideal să șterg praful de pe cursieră, că vine primul triatlon peste mine.

Cursiera e luată acum trei ani și zace de doi ani în balcon, râzând ca muta cu cauciucurile dezumflate. Cursiera este cea mai bună la casa omului, aproape la fel de bună ca o bicicletă staționara. Pe nimic nu usuci mai bine rufele. Ghidon, coarne, frâne, cadru, este un uscător perfect de rufe.

Mă hotărăsc să îi stric armonia și lenevia și să o scot la plimbare. Primii 10 km au fost excelenți, apoi am întors și am avut vântul din față, ocazie numai bună ca să îmi aduc aminte de ce am făcut cu ea maxim 500 km într-un an întreg.

Șaua e ca de tablă, poziția îmi înțepenește mâinile, mă chinui să văd înainte, frânele sunt ineficiente și ciudat de acționat, ghidonul dă să sară din mâini la fiecare denivelare, cauciucurile subțiri și tari fac să îmi zornăie nucile și fundul.

Fac chinuit abia 33 km, cu două pauze de poză. Apoi începe să îmi placă. Abia mă împing în pedale și pleacă din loc, e mult mai ușoară când face pe mireasa cu mine și trebuie să o car în brațe pe scări.  Toate traseele mele obișnuite sunt parcurse mult mai rapid, în timpi care păreau de vis acum o săptămână.

Luna aprilie se termină plăcut, puțin peste 600 km cu bicla, aproape 77 km înotați și 108 alergați.

Și prima săptămână după Paște merge rezonabil, fac toate drumurile cu bicla, scot vreo 170 km pe două roți, 18,2 km înotați și 30 km alergați. Alergarea de duminică a fost, ca de obicei,  minunată și cu minuni. Cu tema Bucureștiul vechi, cu alergare pe străzi vechi și locuri ascunse, cu case din secolul XVIII sau scări neașteptate. Nu a fost perfectă, a fost a unor pocăiți care nu au mâncat nimic și au băut doar apă de la Apanova, ca să fie alergarea perfectă trebuiau ceva proteine și ceva carbohidrați, glucide de orice formă.

Nu puteam să vă ofer toate aceste statistice minunate fără ajutorul finlandezului de Suunto. Probabil nu aduceam vorba dacă nu îmi ieșea tot timpul pe ecran o postare pe Facebook cu preaminunatele funcții de la preaminunatele ceasuri cu Gps.

Mi-am luat Suunto de al naibii. Că mă săturasem de bug-urile de la Garmin și de curelele lor de peste o sută de lei care țin și ele câte un an. Aveam de ales la aceiași bani între un entry level de triatlon de la Suunto și ceva care confirmase deja la Garmin, Fenix3hr. Am ales primul finlandez făcut în China. Prima defecțiune a apărut câteva luni, ceasul a fost înlocuit prompt. Are garanție doi ani pentru ceas și un an la curea. Evident, după un an a crăpat o gaică de curea, aștept continuarea. Din ce am auzit și lotul la oferta de la Garmin a fost plin de defecte, așa că nu am pierdut nimic.

Între timp am văzut ce înseamnă o altă platforma decât cea de la Garmin  care să prelucreze datele. Movescount chiar îmi plăcea, evident, va fi scos și înlocuit de o altă platformă, care cred că este doar ca aplicație de mobil. Pentru că Suunto se conectează cu mobilul când și cum vrea el. Upload-ul spre Strava? Când și cum vrea. Cred că e fetiță programul ăsta. Ba vrea, ba nu vrea, ba vrea de două ori, ba nu te mai cunoaște. Obositor și frustrant. Este suficient să vă uitați la diferența mea de nivel de la biclă, pe luna aprilie, făcută doar în București, și înțelegeți ce vreau să spun.

Ăsta este motivul pentru care râd mânzește când aud de noi funcții, de noi senzori, de noua generație de ceasuri. Pentru că cea veche, care era proastă, era la fel de lăudată la lansare.

Practic la un ceas de sport mă aștept să fie câteva calități. Să fie cu un GPS precis, cu o baterie puternică și fiabilă, care se poate încărca în timp ce înregistrează o activitate, să nu bată câmpii cu diferențele de nivel și cu senzorul de puls, să fie robust și să țină la trânte.

Practic o mare parte din informațiile prețioase despre efort, perioada de recuperare, antrenament șamd sunt date de senzorul de puls, care este varză. Dacă ai o varză, măcar să faci sarmale. Sper ca garmin pay să nu fie la fel de precis ca senzorul de puls, că ajungem sau la faliment, sau ne umplem de bani.

Ultima calitate necesară ar fi o curea la un preț normal pentru un plastic nenorocit, care se rupe în fiecare an.

Oricum nu eram în publicul țintă, pentru că mi se pare anormal să cumpăr un ceas la lansare, pe prețul maxim al momentului, care să fie din plastic și să coste mai mult decât frigiderul sau mașina de spălat din casă. Și să țină maaaxim 3-4 ani. Dar trăim într-o epoca ciudată, în care muncim pentru un telefon pe care îl schimbăm cam la doi ani, care are un preț de listă mai mare decât laptopul la care lucrăm în fiecare zi, e mai scump decât televizorul din casă și dăm cu el de pământ cam o dată pe lună, de preferat pe beton.

Al doilea subiect care îmi făcea să vibreze mereu telefonul era o aiureală de postare de pe grupul de alergare. O aroganță de genul ce părere ai despre cei care aleargă un maraton de plat în 6h30 sau 7 ore. După vreo 300 de replici în 12 ore am dat dezactivare de la subiect și mai aveam puțin și mă scoteam din grupul de alergare, în care oricum nu prea am ce să caut și nici nu știu dacă am de pierdut mare activitate.

Alergarea unui maraton mi se părea odată un lucru extrem de important pentru mine. Un scop, un țel, o aspirație. Ok, l-am alergat, și? Am fost foarte mândru, nu pentru că am alergat mai repede decât alții, cât pentru că am reușit să parcurg o distanță stupidă, cu 3 zecimale, într-o oarecare alergare. Ca performanță personală era remarcabilă, pentru un om care nu făcuse sport, ca performanță în sine era jalnică. La cel mai bun nivel fizic aș fi putut să ajung pe un podium mondial cam pe la M+75. Nu pe prima treaptă, să fim bine înțeleși, Ed Whitlock cred că ne-a scos suficient prostiile din cap și aroganțele referitoare la viteză.

Pentru ceilalți din univers era ceva complet inutil și stupid. Mă rog, nici pentru mine nu era o mare dovadă de inteligență să alerg pe asfalt 42,195 km, dar mă făcea să mă simt important și elitist. Nu cred că sunt 5000 de oameni în viață în România care să fi alergat un maraton de plat, asta înseamnă cred sub 3/10000 locuitori. Deci ești important, nu e așa? Pe naiba. Pentru 2 locuitori da, pentru 9.997 ești un pierde-vară care tocește pantofii pe asfalt în loc să facă ceva mai productiv și mai util.

Dacă alergarea unui maraton ar fi ceva atât de sănătos sau de util, ar alerga și ceilalți. Dacă ei nu aleargă asta nu înseamnă că un maratonist este mai bun decât ei, ci poate doar mai ciudat, ca orice minoritate. Alergarea pe distanțe lungi este departe de a fi o necesitate pentru om și nu este cel mai sănătos lucru. De unde până acum cunoșteai din anatomie doar câteva cuvinte, legate de obicei de sexul opus, acum vei putea pronunța pe un ton grav “osteocondrita” sau “mușchi piriform”, fără ca astea să facă parte din meniul unui restaurant.

Un maraton este evident util pentru organizatori și pentru industriile aferente, dar la nivel personal nu cred că va există o mare revoluție și un mare câștig.

După ce am alergat primul maraton am ieșit în câștig. De câte ori mi s-a părut ulterior că am dat de greu, m-am agățat psihic de experiența maratonului și am găsit resurse să depășesc greutățile. Dar asta nu depinde de maraton neapărat, probabil depinde de încăpățânarea mea.

Senzația aia de aroganță din postare m-a enervat teribil. Judecarea altora, care aleargă încet, mi se pare nedreaptă. Întotdeauna va există unul care aleargă mai rapid decât tine, întotdeauna există persoane care vor abandona sau care vor trage până la sfârșit. În definitiv, lumea alergătorilor reflectă proporțional toată societatea în care trăim, sunt și urâți, și frumoși, și săraci, și bogați și cu toate orientările politice.

Anul trecut am fost spectator la două curse. Una mare și importantă, mii de participanți, una de zece ori mai mică. La cea mare se strânge poarta și nu primești medalie dacă depășești timpul limită, pentru că nu mai exiști, deși te-ai încadrat în barem la ultimul check-point. Așa scrie în regulament, dacă vi se pare amară pastila. Nu este drăguț, dar așa e viața, nu e dreaptă și frumoasă mereu.

La cealaltă cursă, de zece ori mai mică, un concurent de la cros a făcut mai mult de dublul timpului limită. Avea probleme locomotorii, a făcut mult și greu, s-a chinuit și a terminat cursa. Mergând, cu greu. A fost aplaudat la scenă deschisă de către cei prezenți, cu întreruperea premierii care avea loc atunci. A fost unul din cele mai emoționante momente de când alerg.

Cei care au văzut pe același grup cum este primit ultimul alergător la alte curse mari cred că pot înțelege mai bine de ce nu vreau să îi judec pe cei care au alergat încet, și de ce pot doar să îi felicit că au încercat ceva stupid, greu și fascinant, cum ar fi parcurgerea unui maraton. Există o trufie a celor normoponderali, o aroganță a nefumătorului, o îngâmfare a celui cu aripi în fața celui mai dolofan, mai fumător sau mai cu vicii, trufie care mi se pare greu de înghițit. Ce bă, de ce mănânci atât? De ce fumezi? De ce bei? De ce, de ce, de ce.

De aia. Că așa e viața, că așa e lumea, că așa s-a împărțit norocu. Dacă nu poți să îl ajuți, lasă-l în pace și zi merci sorții că nu ești în locul lui.

Ce voiam să spun? Habar nu am, că am uitat. Hai pa.

Comments

comments

Previous post

Pe scurt. Rezultatele

Next post

Re-Re-Re… revine

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *