Vine triatlonul peste mine și nu prea știu ce să mă fac. Altfel, jurnal de pregătire fizică și mentală, săptămâna 10-16 iunie
[Adrian Mila]

Volanul

Odată, acum mulți ani, îmi plăcea să merg cu mașina. Wow, ce mișto, am de condus. Aș fi condus non-stop.

Probabil așa sunt eu, cu o tendință (ușor?) maniacală. Nu pot să am o preocupare în limite normale, fără să cad în extreme. Mi-a zis cineva, dacă aveam maniile astea pe ceva productiv acum eram departe. Dar mult mai plictisit…

Cele mai chinuite momente ale săptămânii au fost la volan. Am avut doar de făcut drumuri scurte prin oraș, nimic mai simplu. Imposibil de prezis o oră la care ajung, imposibil de găsit un loc de parcare. De nervi am ajuns să mă cert cu doi muncitori de la Tahal Consulting Engineers, pe un loc de parcare central. Cine e Tahal? Sunt cei care reabilitează canalizarea din Bucureșți, blocând Splaiul Unirii pentru luni întregi, fără să lucreze, care acum au autorizația de construire expirată și blochează și Bulevardul Unirii, inclusiv locurile gratuite de parcare.

De obicei sunt relaxat, până ajung la volan sau până când caut un loc de parcare în centru, când este posibil să devin fiară. După 10 minute de parlamentări și amenințări am parcat lângă șantierul lor, na, câștigând în acest fel suma de 5 lei. Bre, parcarea în centru a devenit o chestie pentru bogați, nu credeam că este posibil să dai altcuiva decât unui brunet 10 lei pe ora de parcare, cât este în zona ultracentrală.

În două zile de șofat prin București am trecut prin stări care oscilau între furie și disperare, inutil, de altfel. Roata se învârte sau stă la fel, indiferent câți nervi îmi fac.

Bicicleta

Asta a însemnat că nu am mers cu bicla două zile, făcând în total doar 122 km, față de baremul dorit, de vreo 150 km/săptămână. Doar urcându-mă pe biclă realizez cât de norocos sunt, putând să ajung rapid în toate zonele centrale, să o leg de stâlp și să îmi rezolv problemele fără costuri de transport și fără nervi.

În plus, am început o relație, care sper să fie de lungă durată, cu Scottie, cursiera luată acum trei ani. De frica triatlonului care se apropie am început să merg cu Scottie în fiecare zi, îngrozit de șa, de frânele ciudate, de ghidon, de poziție, de cum se comportă pe denivelări și de cum naiba mă voi  împăca cu ea în cursă.

Spre surprinderea mea începem să ne înțelegem. Bine. În primul rând îmi îmbunătățesc niște segmente pe Strava, ceea ce mi-o face dragă. În al doilea rând, la naiba, accelerează. Se duce. Are probabil 5 kile mai puțin decât 29-er-ul cu care mergeam prin oraș și e mult mai manevrabilă. Mai ușor de cărat pe scări, mai ușor de strecurat pe uși. Începe să îmi placă mult de ea, chiar și pe ploaie, stropește mai puțin cu parodiile alea de cauciucuri.

Hatereala

Hatereala săptămânii se îndreaptă spre trotinetiști. Din punctul meu de vedere cei mai anarhici în trafic erau pietonii, urmați foarte aproape de bicicliști. Nu contează culoarea semaforului, sensurile unice, că e carosabil sau trotuar, bicicliștii nu au limite.

Doar că au apărut pe lume și trotinetele electrice. Viteză de vreo 25-30 km/oră, circulând într-un haos total. Eram cu mașina, pe verde, când vreo 3-4 puști , de maxim 13-14 ani, au țâșnit pe roșu în intersecție, gonind prin fața noastră, fără să se asigure. Părinții care le-au luat jucăriile alea ar trebui bătuți cu trotinetele în cap, că nu i-au învățat și cum să se ferească și îi lasă să gonească prin cartier cu ele.

Mă enervează că trotinetiștii uneori merg mai repede decât mine, deși pe cursieră mai apuc să le explic cum este cu viteza maximă. Marea mea satisfacție a fost în niște pante, când le-am arătat clar cine e șeful și cum se accelerează în urcare, de am ajuns sus victorios, dar riscând să îmi prind limba în spițe.

Ilustrație: Ello.co

Vineri era să încep o relație posibil copulativă cu un trotinetist. Pedalam grăbit pe Ștefan cel Mare, o mașină dă cu spatele, să iasă din parcare. Camionul de lângă mine frânează, ăla dă cu spatele, eu frânez disperat încercând să scap fără să pup portbagajul Passatului. Aud un urlet și îmi zboară niște suli pe lângă ureche, apoi un găligan mai înalt decât mine aleargă disperat cu trotineta în brațe pe lângă mine, încercând să se oprească fără avarii. Îmi venea să râd, știu că poziția aia de pe cursieră poate stârni idei păcătoase, dar chiar nu aveam chef să mă ia în brațe flăcăul ăla. Se speriase ca naiba, pe urmă a luat-o cu viteză pe trotuar, să alerge babele, ca uliul pe găini.

Triatlonul

La alergare am fost jalnic, am ieșit doar sâmbătă, apoi duminică am făcut slăbire pe vreo 18 km, până la cofetărie și înapoi, trecând pe la Kaufland. Cred că am băut cam 1,3 litri de apă la alergare și încă vreo 700 ml imediat după aia, încercând să îmi potolesc setea. Am avut ceva consum de lichide în mai puțin de două ore de alergare pe căldură, trebuie să văd cum fac la triatlon cu hidratarea. Un final de vreo 24 km săptămâna asta, alergare de supraviețuire și degustare.

Înotul în piscină a fost cam avariat. Nu prea am avut chef, apa arată ca naiba, plină cu o spumă dubioasă și tulbure, deloc îmbietoare. Clar, merit un premiu pentru perseverență. Alergarea în bucle în parc mi se pare o activitate destul de ilogică, încercați să dați o explicație unui sedentar, de ce ar fi bine să alerge în fiecare zi câțiva km, eventual pe o buclă de 500 metri, să găsiți niște argumente logice în sprijinul acestei idei. Atunci ce se poate spune despre înotul a zeci de bazine în fiecare zi? Mi se complet lipsit de sens, nu vreau să știu cum ar cataloga activitățile astea un psiholog. Sau un psihiatru.

Sâmbătă am fost la ultimul antrenament înainte de triatlonul de la Buftea, organizat de Pegas Triatlon Club.

Fiecare antrenament a fost cu surprize. La primul am avut un atac de panică, m-am blocat complet, gâfâind disperat în mijlocul lacului.

La al doilea lucrurile au mers brici. Erau niște curenți reci care mă înfiorau, dar am înotat continuu, fără mari emoții, cam 1600 m. Eram îmbrăcat cu costumul de triatlon, că părea mai inteligent să îl probez înainte de cursă. Mai înotasem de două ori cu el, distanțe mai scurte.

Am cumpărat în iarnă costumul, fiind convins că jumătate din succesul unei curse depinde de el. Sincer, este o aberație, așa cum am bănuit  de când l-am luat. În general nădragii cu bazon sunt o aberație. Cu fabricanții de șei de bicicletă aș face exact ca și cu politicienii. Aliniați într-un singur rând, fiecare al zecelea face un pas înainte și este împușcat. Romanii au aplicat sistemul decimării și era destul de eficient. Există posibilitatea că ceilalți nouă să învețe ceva din experiență. Dacă nu învață, este simplu. 1,2-3…9-10, un pas înainte.

Adică nu e posibil, băi, să faci asemenea șei. Fabricanții cred că se îmbată și râd de noi. Băăă, am făcut o șa, știi cum e? Be-ton! ha-ha-ha! și hai să facem niște nădragi, băgăm în ei un burete, să se coacă ouăle la 40 de grade. Oricum, dacă nu ajung la 42 grade ar putea fi considerate aproape raw. OO-raw.

Mă uitam cu poftă la toți campionii cum aleargă, înoată, biciclesc în niște chestii mulate. Profi, frate, știu ei ce știu.

Dacă stai puțin și te gândești, îți dă evident cu virgulă. De ce naiba să înoți cu un bazon din burete băgat în chiloți? Prea delicat pentru o șa adevărată, vei bicicli cu el ud în nădragi, sperând să țină oole la rece. Apoi să și alergi cu el în nădragi? Cam ciudat, nu-i așa?

Da, dar merită, este posibil să dai bine în poze. Singura problemă la al doilea antrenament a fost că am înotat destul de mult și înot asimetric, dau ciudat din picioare, ceea ce poate genera o frecare în zonele delicate.

Cum să zic, mereu mi-a plăcut salata de crudități. Țelină, morcov, poate puțin măr, puțină nucă, ceva maioneză, îmi place. Problema este că uneori sunt cooptat la activități, la partea necalificată și sunt pus să dau pe răzătoare țelina și morcovul. Uneori pe răzătoarea mică, să fie mai fină salata.

Ce legătură are bazonul cu datul rădăcinoaselor pe răzătoare? Nu știu, doar mi-am adus aminte… E, bazonul ăla afurisit a devenit abraziv la un moment dat. Ia și cu apă, și poți să obții cele mai polish-ate ouă din sud-est. Am mai spus, uneori îl invidiez teribil pe Rex pentru mobilitate.

Mă rog, voiam să spun că am obținut niște rosături care acum m-au făcut să ajung în lac în slip, că tot e caldă apa.

Eram vreo 15-20 la start, am plecat modest din spate, având ca problemă ulterioară să nu altoiesc vreun coleg de antrenament, cum se întâmplase la primele două antrenamente. Totul a mers bine, am dat două ture de vreo 900-950 metri, încercând să mă obișnuiesc cu orientarea în ape libere, apoi încă vreo 500 m, să fie. Ceasul a arătat, ca de obicei, ceva haotic ca distanță, plus o diferență de nivel nautic, de zici că m-am dat pe Niagara.

Pe la jumătatea lacului am avut senzația că mă ciupește ceva de picior, hm, ce poate fi, de obicei nu simți lipitorile, că secretă niște analgezice. Probabil era doar un șarpe… Cum era filmul ăla, Anaconda?

Asta era așa, de intimidare. Mi-e imposibil să îmi dau seama cum va fi la un start cu peste 200 de înotători și cum va fi cursa. În mod sigur va fi fierbinte, startul fiind la ora 11.

Auziți, dar de ce nu mi-a spus nimeni că dacă înoți o oră în soare poate fi o idee bună să utilizezi o cremă de protecție solară?

Altă întrebare ar fi pentru amatorii de saună. Când vă urcați în mașină dați drumul la aer condiționat? În mod normal nu ar trebui.

Comments

comments

Previous post

Maratonoiu. Și gustul Snack&Go de la Petras Bio

Next post

DHL Carpathian Marathon #10. Sold Out

Alerg.ro

Alerg.ro

3 Comments

  1. Calugarescu petronela
    iunie 20, 2019 at 2:08 am

    Frumos si spumos ca intotdeauna o mare placere când citesc, multumesc

  2. Victor Gradinariu
    iunie 20, 2019 at 3:10 am

    Pentru rosaturi exista la Decathlon o crema speciala, antifriction. Folosesc intotdeauna, la toate concursurile, fara exceptie, chiar la probele sprint. Fara, nu scap fara rosaturi, am patit-o o data, cand nu am avut la mine crema.
    Iar costumul de triatlon face mult mai usoara tranzitia, a patra proba de fapt a triatlonului.
    Imi aduc aminte, cum la primul concurs de triatlon, acu mai bine de 12 ani in urma, si binenteles ca ma apuca risul, cum cautam o tufa, ceva, sa ma ascund si sa scot slipul si sa pun echipamentul de bicla pe mine! Nu mai spun ca tranzitia inot-bicla a durat aproape un sfert de ora!!

  3. adrian
    iunie 20, 2019 at 4:51 am

    Crema aveam si eu, dar in geanta… Inca nu am alergat cu trisuit, sa imi dau seama cat ar putea sa ma incomodeze. Cred ca voi incerca in slip la cursa asta. Vedem ce mai patesc, parca nu as cauta cu tot dinadinsul subiecte de jurnal

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *