Cum este să mai treci prin două săptămîni din viață? Viața proprie. E drept că uneori mai și înoți, mai și alergi. Altfel, e clar un sfîrșit de eră. Jurnal cam posomorît și pe alocuri sportiv, din perioada 4-17 decembrie 2017.

[Adrian Mila]

Două săptămâni care păreau promițătoare. Prima săptămână a mers brici inițial, până sâmbătă. Am descoperit o posibilitate de bras care a mărit puțin viteza. De când cu brasul ăsta post-operator nu mai am senzația de oboseală amestecată cu moleșeală care apărea înainte. Deși înot tot o oră, deși am doar vreo 10% mai puțin la viteză, după craul eram obosit iar brasul parcă ar putea ține o eternitate.

Brasul era lent, amplu, calm. Acum micșorez amplitudinea, dau mai des din mâini și am probabil aspectul unui șoricar pe cale să se înece, dar mă deplasez ceva mai repede, adică scad în sfârșit sub 3 minute/100m.

Experimentele astea mergeau rezonabil în prima săptămână, suficient de bine că să îmi dea curaj și elan. Până sâmbătă. Sâmbătă este diferit, deja se aglomerează, deja este lumină, înot mai precipitat, ca și cum aș vrea să ies mai repede din apă, să urc apoi la etaj, să biciclesc un pic. Mai aveam vreo 5 minute acvatice când prin fața ochelarilor se vede în apa albastră ceva care arată nașpa. Senzația este că cineva avea mare nevoie de batistă, nu a avut și a folosit doar apa bazinului. A fost doar un gând răzleț, dau cu furie din mâini să mă îndepărtez de mini-meduză și mi se deplasează ochelarii.

Nu mă opresc, apa intră pe sub ochelari dar mai fac încă vreo două bazine până să îi reglez. Poate credeți în homeopatie, poate nu. Mă rog, ceea ce am înțeles eu din homeopatie este că în loc să dai doze mari de medicament lucrezi doar cu diluții duse la extrem ale medicamentului. Acum am senzația că înot într-o soluție homeopata, diluată, de muci. În creier mi se înfige această idee și nu mai scap de ea. Ochii mă ustură de parcă aș fi înotat în apă sărată, nasul mă ustură, pe gât parcă am nisip și parcă aș fi înghițit o foaie de șmirghel. Mă apucă tusea, o tuse continuă, seacă, de care nu reușesc să scap toată ziua.

Am alergat pe bandă vreo 3 km, tușind încontinuu. Alergarea pe bandă mi se pare o minune. Stai și te uiți în oglindă la cel mai frumos alergător de pe Pământ. Nu am pomenit ceva mai plictisitor, poate doar înotul într-o piscină de 20 m.

Am supt ceva pastile, am înghițit prafuri, părea evident că tocmai m-am căptușit cu o răceală barosană sau o gripă, viroză, ceva, cu atât mai surprinzător cu cât dimineață nu aveam nimic. Duminică am fost varză, parcă eram bătut, luni eram mai bine, dar am rămas acasă. Deși răceala părea iminentă, a dispărut la fel de ciudat și rapid cum apăruse.

Apoi am continuat cum am învățat, bazineală, cam 2 km/zi. Când faci asta zilnic nici nu mai știi dacă este plăcere, datorie sau supliciu.

Fiecare săptămâna strânge vreo 11-12 km înotați și ceva bicicletă statică, asortată cu saună la final, poate mai topim din șunculițe. Deși cred că sauna doar face foame.

După vreun an și jumătate de înot parcă începe să îmi scadă frica de apă. La asta a contribuit și faptul că am reușit să mă deplasez ca fetili, în bras, cu care cică ai șanse să scapi de un înec. Cât de cât se pare că mă pot menține la suprafață, mă gândeam eu înotând alene.

Parcă deja prind curaj, probabil ar fi momentul să încerc anul viitor să înot în ape deschise. Mi-e frică de apă, ceea ce poate fi sănătos, dar acum încep să scap de acest mare complex.

Suficient cât să visez că mă avânt în apele grecești anul viitor. Visând cu ochii deschiși cum tai eu apele marine ca un delfino-rechin am căutat și o soluție de rezervă, o geamandură portabilă de salvare, gen Orca Safety Buoy. Adică sunt deja meseriaș, dar parcă ar fi bun și un colac, just-in-case. Asta până când am văzut prețul, care mi se pare complet exagerat pentru o bășică gonflabilă din cauciuc.

Mă și vedeam făcând poze din larg, nu departe, doar vreo 500 m de mal (ha!). Sau să traversez mai bine un golf? Sau să înot până la o insulă? Era doar o problemă de alegere a provocării.

Evident, aș putea încerca la început să traversez lacul Buftea, că tot organizează bălăceli acolo Pegas Triatlon Club, dar nu mă omor după resuscitări efectuate de bărbați și provocarea pare prea mică pentru un talent atât de mare.

Cam așa visam eu cu ochii deschiși. Inspir, trag, expir, inspir, sunt omul din Atlantis, fără îndoială. Pot să înot fără oprire și fără efort prea mare 2 km, Michael Phelps e un copil. Plin de avânt și de curaj trag de mine și înot cu putere, admirând valul pe care îl împing cu pieptul tare ca oțelul.

Visând, la capătul bazinului valul se sparge de mal (într-o mare de iubireeee, ar fi zis Iris) și se întoarce. Valul mă lovește în mufă exact în momentul în care încercam să îmi iau doza de oxigen, doar că iau în plin o doză amestecată cu hidrogen, o gură sănătoasă de H2O pleacă cu nesaț în plămâni.

Tușesc încercând cu disperare să scot apa și să bag aerul în plămâni, scuip pe toate părțile apă din bazin și îmi dau seama că tocmai eram gata să mă înec în 1,5 metri de apă. Toată imaginea aia de om nautic se sparge în milioane de bucăți și rămâne un copilaș cam speriat de apă.

Poate mai caut și alte variante de înot în ape libere… Sunt curios ce aș face dacă pățesc asta în mare, la vreo 50 m de mal. Ca să avem o imagine, valul meu de acum avea maxim 10 cm.

În rest nu am făcut mai nimic, doar am trecut prin încă două săptămâni din viață, cam așa:

#1. Deplasările cu mașina prin București au fost din gama lui Dante. Călătorie spre infern. Seri în care Waze îmi estimează că spre casă voi avea o viteză medie de 6,5 km/oră. Hai, 10 km/oră în zilele bune. Faptul că Bdul Unirii este închis seara pentru bairamurile primăriei nu ajută deloc la fluidizarea circulației, care este oricum varză. Ca idee, la singura deplasare cu bicla, o bicicletă veche de zeci de ani, am avut viteza medie de 18,5 km/ora, ceea ce mi-aș dori și cu mașina.

Am încercat să înțeleg cum se fac asfaltările astea de sezon friguros. Se pare că este musai să fie făcute la sfârșit de an, eventual cu amorsă de ploaie. Încă nu am reușit să înțeleg de ce întotdeauna se lasă neasfaltate intersecțiile, exact aia fiind zona prin care eu mă gândeam că ar trebui să mergi mai cu viteză, nu să ocolești canale și zone decopertate. Întotdeauna asfaltarea intersecției se face la sfârșit, după vreo săptămână-două de înjurături, frâne și tras de volan.

#2. Eu sunt din ce în ce mai convins că bebelușii sunt o chestie divină, mai degrabă îi aduce barza decât darwinismul. Mai ales unii. Este evident că în ei se ascunde un adult, care deocamdată nu are posibilitatea să comunice cu adulții mari, care nu sunt în stare să îi înțeleagă, că sunt limitați. Zău, uitați-vă la ei când nu își dau seama, este evident că fac mișto de voi. Sunt niște șmecheri. Dulci, de altfel.

#3. Una dintre cursele la care îmi pare foarte bine că am fost a fost Maratonul Regal din 2012, prima ediție. Momeala finală, la care nu am rezistat, a fost că traseul trece pe sub Arcul de Triumf, ceea ce nu era chiar așa, și că aveam invitație la garden party, la Palatul Regal. M-am gândit că este o ocazie care poate fi unică, de a bea un spriț pe lângă Rege, și probabil așa a fost, nu știu dacă a apărut și la următoarele ediții, dar acel moment mi s-a părut unic.

Acum s-a dus. Regele. M-a emoționat mai mult decât aș fi vrut. Am avut o săptămână în care m-am întâlnit cu doi bătrâni, de peste 85 de ani. Unul în stare bună, unul mai avariat. Amândoi se plângeau de bătrânețe, unul de dureri și neputință. Celălalt de faptul că nu mai cunoaște lumea pe stradă, nu mai are prieteni și nu mai are cunoscuți. S-au dus toți, are mult mai mulți cunoscuți “dincolo” decât aici.
Am mers cu cortegiul funerar, cum ziceam, am fost mai emoționat decât credeam și am avut o senzație de sfârșit de eră, poate și cuplat cu mașina de vot din Parlament.

Tabloul nu ar fi complet fără Caragiale, oferit de Olguța Vasilescu și mitingul ei împotriva statului paralel, transformat în miting de comemorare. A ajuns PSD-ul să aducă oamenii cu autobuzele să îl comemoreze pe Rege, mai mare râsul. Ce o fi zis dl. Iliescu? Mi-am adus aminte de un fost coleg, mai în vârstă, avea vreo 60 de ani (adică avea atunci cu 30 mai mult decât mine). În fiecare dimineață cumpăra România Liberă și citea rubrica de decese, în căutare de cunoscuți. Mergea la fiecare înmormântare și la fiecare pomană, râzând șmecherește, i-am mâncat și ăstuia coliva.

Indiferent cum, mi-a plăcut Regele. Indiferent cum, nu îmi place fostul candidat la președinție, dl. Duda, alteță sau nu. O eră s-a terminat.

#4. În cortegiu erau și vreo 3-4 companii de armată-soldați-ceva. Nu știu ce erau, mai multe arme. Semănau cu poporul român, ca un eșantion reprezentativ. Te aștepți să defileze impecabil, să fie toți înalți, puternici, frumoși. Nu, unii erau în contratimp, uniformele păreau mari, cei din coada companiei aveau 1,60 metri și 50 de kile, în uniforme XXL. Iar popii erau prea mulți și prea cu aromă de opulență.

 

Comments

comments

Previous post

Reducere de Crăciun. La Maratonul Cluj

Next post

Miroase-a sarmale peste munţii Carpaţi

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *