duminică, august 1 2021

Alergarea nu e doar efort fizic, o luptă cu metri sau cu secundele. Alergarea e și o stare de spirit. În acest sens, continuăm prezentarea câtorva dintre participanții de anul acesta la programul ”Primul Maraton – Raiffeisen Runners”, pe care i-am rugat să își împărtășească gândurile, trăirile, ambițiile. Astăzi, Eliza Gheorghe, și-a pus impresiile sub titlul: ”Cum să nu mai bați câmpii şi să începi să străbați tunelul 🙂 ”.

e1

Până să intru în acest program, alergarea era doar o delectare pentru mine. Alergam din când în când, în parc, în Herăstrău sau IOR, niciodată mai mult de 6 km. Dar de fiecare dată mă simțeam foarte bine, alergatul îmi dădea o stare de pace, vigoare, de ”focus” şi bucurie.

Însă, anul acesta alergatul s-a lipit de mine într-un mod cât se poate de normal. Am început să alerg mai des chiar din ianuarie, iar în primăvară am participat la prima mea cursă oficială, cea de 10.km (sau semi-semimaratonul, cum mă amuză să îi zic ), din cadrul Semimaratonului București. Mi-a plăcut atmosfera, dar mi-am reconfimat că alergarea, în cazul meu, nu este o competiție cu cei mulți, ci un unu la unu cu mine însămi (şi nu spun asta pentru că am avut rezultate slabe: pace-ul a fost bun, am terminat între primele 20% dintre participante). Ideea de competiție am lăsat-o baschetului, pe care l-am practicat în echipa şcolii generale şi apoi în liceu. Un sport pe care îl iubesc în continuare.

La scurt timp, numai bine că s-a anunțat o nouă ediție a programului ”Primul Maraton”. Mi-am zis că este o oportunitate pe care nu trebuie să o ratez: să mă antrenez regulat şi în mod corect pentru sănătatea mea, sub îndrumarea a trei oameni despre care auzisem fel şi fel de lucruri bune în jurul meu, de ceva vreme încoace. Mai mult, mi-am zis: ”Oare, eu pot face asta? Să termin un maraton?!?”.

Şi iată că am supraviețuit la peste jumătate din programul de antrenament (ba chiar mai bine, sâmbătă 12 septembrie se va desfășura alergarea lungă de 32 km – n.e.) , iar încetul cu încetul alergarea a început să însemne din ce în ce mai mult pentru mine.

Este o nouă perspectivă prin care am început să văd oamenii şi lumea mea. Şi spun asta pentru că există un ”vibe” extraordinar în timpul alergărilor în grup și am început să cred că oricine poate face maratonul dacă se antrenează cu rigurozitate. Astfel că, pentru mine, deja nu mai este vorba despre depăşirea unei limite fizice, cât despre un ”mindset de învingător, pe care eu îl numesc ”mindset-ul de tunel”.

Se spune că după un anumit număr de kilometri fiecare alergător intră într-o stare de seninătate, în care corpul aleargă iar mintea stă şi îl priveşte din afară, fără să mai transmită toate acele gânduri deloc prietenoase: “Dar oare câți kilometri mai sunt?”, “Unde este următorul punct de alimentare cu apă?”, “Parcă mă doare piciorul!”.

e2

Este practic momentul de seninătate sau ceea ce Haruki Murakami asemuia unui cer liber de nori şi despre care eu spun că este „tunelul”: traseul meu, cu o destinație bine stabilită, în care sunt prezentă 100%. Este extraordinară senzația şi, mai nou, ceea ce mi-am propus să translatez şi în modul în care îmi abordez viață, atât în plan personal, cât şi la birou. Pentru că se poate!

Este cazul primei mele curse de 20 km, o cursă pe care a trebuit să o alerg singură, fără antrenori şi pe un teren necunoscut, fiind în vacanță. Am avut emoții toată săptămâna de dinainte, mai ales că se spunea că acea cursă delimitează maratoniştii de alergători. Dar, cu o seară înainte s-a întâmplat să recuperez din mesajele pe care le primim pe mail (informații la modul: când şi câtă apă să bei, cum să îți legi şireturile). Iată că fix în acea seară am vizionat clipurile motivaționale, care m-au marcat teribil şi un lucru mi-a fost clar: “atâta vreme cât poți şi vrei, nu ai nicio scuză!”.

Aşa, cursa de 20 km a devenit pentru mine cursa psihologică de 21,1 km, marele semimaraton, pe care am alergat-o cu mare avânt sufletesc (iar după aceea am reuşit chiar să mai merg şi 3 km prin soare).

Însă, peste două săptamâni am avut cursa de 24 km, o alergare de grup, în Herăstrău, dar pe care abia am terminat-o. Explicația: nu avusesem suficientă grijă de mine pe plan fizic: să dorm şi să mănânc suficient. Este poate cel mai important ”learning” personal de până acum, să mă respect şi să am grijă de mine.

Revenind, până la intrarea în tunel mărturisesc că alergatul mi-a dat multe de gândit şi aş dori să împărtăşesc gânduri cu voi, din categoria ”ultimele noutăți” -) :

1. Fiecare om are ritmul şi circumstanțele lui, pe care trebuie să le înțelegi înainte de a pune o etichetă pe modul în care acesta performează.
2. Oamenii frumoşi, autentici, pasionați şi tot timpul on-the-move te inspiră şi te transformă într-un ”mai bun tu”, de aceea e bine să îi cauți şi să îi ai în jurul tău.

3. Rutina este bună, atâta timp cât face parte dintr-un plan pentru o cursă măreață şi o victorie la final.
4. Este important să ştii care sunt cursele tale, iar şansele să le termini sunt mai mari atunci când le alergi împreună cu un însoțitor (alergător mai experimentat, prieten etc). Însă nu le gândi prea mult 🙂

5. Aleargă împreună cu tine, nu contra ta. Cheia este să îți cunoşti şi să îți admiți limitele, dar să lucrezi cu ele şi să ajungi să le depăşeşti. În primul rând pentru tine.

Ceea ce contează în cele din urmă, aşa cum mi-a spus cineva, este să fii ambițios, determinat şi serios.

Iar ceea ce ar trebui să ne ghideze în tunel este poate ceea ce a spus cândva Theodore Roosvelt:

“Far better is to dare mighty things, to win glorious triumphs even though checkered by failure, than to rank with those poor spirits who neither enjoy nor suffer much because they live in the gray twilight that knows neither victory nor defeat.”

Ne vedem la linia de finiș a Maratonului București!

Comments

comments

Previous

Concurs. Câștigă 3 locuri gratuite la RUNFEST Half Marathon!

Next

Yasso 800. În ciuda tehnologiei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also