Probabil scriam jurnalul şi săptămâna trecută dacă nu mă lovea depresia la ceas de seară. Un reportaj despre români şi România, câteva întâmplări fără importanţă mi-au luat toată pofta de scris jurnale. Revin acum, așadar jurnal de atlet urban care nu are a spune nimic, intervalul 9-22 ianuarie 2017.
Luni, 9 ianuarie
2.2 km înot, la ora 6, întrebându-mă pentru a mia oară dacă distracţia asta matinală este răsfăţ sau chin. Ce poate fi mai frumos decât să înoţi singurel, relaxat, într-o piscină caldă, albăstruie? Răspunsul probabil? Să dormi naibii până te saturi.
Marţi 10 ianuarie
Vine vijelia, 60 cm zăpadă. Drumul spre Daimon este imaculat, urc la ora 6 prin viscol şi zăpadă de jumătate de metru, cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună. Nu sunt urme de paşi, nu sunt urme de cauciucuri, uraaa, ba nu, nu sunt primul. 2.2 km înot, apoi iar viscol şi dat la zăpadă, să facem mişcare.
Bună şi treaba asta cu zăpada. Frumos, chiar mi-a plăcut, arată a iarnă şi este o ocazie minunată să renunţ la deplasările cu maşina, care mă enervează.
Miercuri 11 ianuarie
2.1 km înot. Nu merge prea bine, nu îmi reuşeşte respiraţia la craul, habar nu am ce vreau, oricum nu o să merg niciodata la niciun concurs cu/de înot, doar nu sunt nebun.
Joi 12 ianuarie
Am treabă la prima oră, nu am timp pentru ora de înot, fac doar nişte alergare uşoară pe bandă şi ceva bicicletă eliptică, înainte să o iau la fugă spre o lucrărică.
Îmi dau seama cât de privilegiat am fost în ultimul an. Cam toate deplasările mele în Bucureşti au fost făcute până acum cu bicicleta sau cu maşina, fiind izolat în bula mea, fără interferenţe cu lumea înconjurătoare, cu excepţia înjurăturilor uzuale de protocol din trafic. O cartelă de metrou de 10 călătorii m-a ţinut jumătate de an, un card RATB cu vreo 10 lei părea inepuizabil.
Acum fac o schimbare, că parcă mă plictisisem. Cu bicicleta este exclus să merg, cu maşina nu are sens, decât dacă aş fi un iubitor al datului la lopată, tot Bucureştiul este o mare de zăpadă.
Încep cu transportul cu RATB-ul, să văd despre ce vorbea primarul general, nu merg mai des de 10 ori/an cu transportul de suprafaţă.
Într-o dimineaţă cu străzile pline de zăpadă şi cu -15 grade se merge remarcabil de bine. Primul autobuz este îngheţat tun, este la fel ca afară, doar că nu bate vântul prin el, e prima zi în care mi-e tare dor de izmene.
După vreo 12 lei lăsaţi rapid în transport, concluziile primei zile sunt simple:
– RATB-ul oferă cel mai jegos transport posibil. Mă aleg cu o dorinţă maaare de dezinfectant de mâini, mă feresc de mânerele roase, rupte, totul pare murdat şi obosit. Dacă e cald, aproape sigur este şi un boschetar în maşină, cu un mare gol în jurul lui. În principiu, autobuzele RATB pot fi caracterizate prin cuvintele care descriau iarna într-un apartament pe vremea lui Ceauşescu, în care te încălzeai la aragaz şi nu deschideai ferestrele de lemn să iasă mirosul de mâncare, că era prea frig afară şi caloriferele erau sloi: “pute, dar e călduţ”.
Am mers din Domenii până prin Vitan, cu mai multe linii de autobuz. Nu mai văzusem atâţia hoţi de buzunare de mult timp, de când mă trezisem pe linia 300 cu geaca tăiată cu lama şi cu geanta tăiată cu un cuter. E plin de dubioşi fără mănuşi care îşi pierd echilibrul sau se înghesuie, să mânce şi gura lor. Nu am văzut niciun controlor, oricum, se tinde spre transport gratuit, nu prea se înnebunește lumea cu validarea cardurilor, or avea abonamente.
E bun şi transportul gratuit pentru pensionari, se mai liniştesc şi ei, mai descarcă din nervi. Au o poftă imensă de scandal, de ceartă, de împins, de observaţii. Dacă îi laşi fără autobuze şi îi scoţi în piaţă, dărâmi orice guvern.
– Metroul, cald, rapid, cadenţa cam defectuoasă. Ca avantaj, nefiind gratuit nu prea are pensionari şi nici boschetari. Îmi plac întotdeauna flăcăii sau fetili care se dezbracă la tricou-maieu, când toată lumea este cu căciulile înfundate până peste urechi, sânge tânăr. Parcă pare mai curat decât RATB-ul, chiar şi la vagoanele amărâte de pe Griviţa.
Vineri 13 ianuarie
2 km înot, nu, e clar, niciodată vreo cursă cu/în apă.
Sâmbătă, nimic.
Duminică iar la bazin, 2 km înot, saună, boiereala de duminică. TTR aniversar la prânz, ideea unor antrenamente în ritm de competiţie împlineşte 4 ani, Florin Simion are deja un brand cu vechime.
Săptămâna strânge 10.5 km înot, nu mai spun de alergare, că aş fi penibil.
Luni, 16 ianuarie
2 km înot. Îmi dau seama că fac din ce în ce mai puţină mişcare, devin tot mai sedentar. Este incredibil cât de puţin mă mişc dacă sunt lăsat în pace. Mă uitam pe telefon şi văd că am zile cu mai puţin de 3000 de paşi, mă rog, în condiţiile contorizate de telefon, şi mi se pare înfiorător de puţin.
Acum 20 de ani probabil mergeam mult mai mult pe jos. Mai făceam ceva mişcare, ceva efort. Ia să întoarcem foaia, săptămâna asta încerc să merg mai mult pe jos. Spre surprinderea mea, nu am reuşit să depăşesc vreo 16.000 paşi, deşi am coborât din autobuz cu două staţii înainte de casă, să mai adaug nişte paşi, sau am mers 5 staţii pe jos în loc să iau un autobuz.
Am culminat prin a merge pe jos după un amărât de tub de silicon, 3 staţii dus, 3 staţii întors. A fost mai rapid decât cu RATB-ul.
A fost săptămâna meseriaşilor tembeli. Aia, care ştiu ei bine cum se face, nu le trebuie şabloane, schiţe, trasare, ruletă, că au ochiul format. Îmi vine să îi omor, şi parcă sunt din ce în ce mai mulţi. Sau sunt singurii care au mai rămas prin ţară.
Meseriaşul adevărat are un aspect curat, civilizat, care de obicei te induce în eroare. Tuns, politicos, salopetă cu pieptar, de obicei are şi o pereche de ochelari care atârnă de gât, legaţi cu un şnur. Este întotdeauna metodic, calculat. Uită ce a început să facă, desface un lucru nou, ia un şurub din el, că se potriveşte la uşa de la ţară, măsoară, taie, şlefuieşte, bate un cui, îl scoate, lasă toată treaba că s-a terminat programul. Lucrul nou nu mai merge, că nu are un şurub, dar se poate suda o improvizaţie, îndoim mânerul ăla, că era oricum slab, batem cu ciocanul nişte şuruburi care aveau filet, dacă te ţin nervii nu îl omorî, îl recomanzi şi altora, să se bucure de el, la fel ca tine.
Marţi bazin, 2.1 km, miercuri bălăceala, 2 km, joi 2 km de înot. Plus mers pe jos, cât cuprinde, dar fără să reuşesc să ajung la 17.000 paşi contorizaţi de către telefon. Dacă nu mă voi înscrie la concursuri de triatlon/înot poate merg la un concurs de mers pe jos, oare pot să îi spun footing fără să fiu greşit înţeles?
Joi la ora 9.15 cedez psihic şi mă înscriu. Cum la ce? La primul meu triatlon oficial, Wintertri, Izvorani, 18 februarie. E scurticel, probabil cel mai scurt triatlon, e cu înot în bazin (500m), nu am vrut să particip la varianta din decembrie, speriat de înot, şi bine am făcut. Bazinul olimpic este cu totul altceva decât bazinul călduţ de la Daimon.
Înscrierile s-au deschis la 8.30, deja sunt al 62-lea înscris la general şi al cincilea la categoria de vârstă, după 3 zile de înscrieri suntem 10 participanţi la M+50. Brrrr, mi-e frică.
Vineri
Pauză, să fiu iertat, mă cam dor oasele.
Sâmbătă
În ză morning ceva bandă, 5 km lejer şi ceva eliptică, 6 km. La prânz bazin la Dinamo, la invitaţia lui Daniel. Ne aliniem la jumătatea bazinului, spre disperarea mea, m-aş fi simţit mai ferit într-o margine, dar suntem Sharky şi Flipper, profi, ce naiba.
Am emoţii, apa unduieşte cumva, ameninţător de adâncă. Mă lansez în primul bazin, prind încredere, e simplu, ha-ha-ha, merge uns. Uns până pe la jumătate, apoi intru în panică. Accelerez, dau disperat din mâini, nu mai am aer, termin primul bazin pe spate, cu un mini-atac de panică. Mini, să nu exagerăm, dar dacă eram în concurs era neplăcut.
Visele mele se duc pe apa bazinului şi a Sâmbetei. 50 m îi fac destul de uşor în 1min10 sec, apoi însă gâfâi alte 10 secunde. Este exclus să înşir 500 m succesiv, fac doar 300 m legaţi. Mai am timp, este neplăcut, dar nu iese cum visam. Speram să mă descurc la un 15 minute/500 m, dar am tendinţa să accelerez şi îmi pierd suflul.
Bălăceala ţine 2.1 km, de testare.
Duminică
Bandă, 5 km alergare, eliptică 7.4 km, apoi fuga la bazin la Dinamo. Fac o prima serie de 300 în aproape 10 minute, fără mare oboseală, pe 500 m ies din păcate spre 16min45, simţitor mai mult decât cele 15 minute la care mă aşteptam, ar putea fi un nou motiv de depresie. Nu ştiu cum va fi după alergare şi bicicletă, când mă voi ciocni şi de alţii pe culoar, cine m-o fi pus să mă înscriu?
2 km înot în final, cu o serie de 800 m lejeră, ca un şpriţ de vară, cam la 3:30/100m.
Săptămâna strânge 12.2 km înot şi 10 km de alergare, v-am spus că e jenant.
Dacă vreţi un meseriaş bun la toate, pot să va recomand, atâta bucurie să am şi eu.
Romanian
English