Ziua cu nod în stomac, nu fluturi
S-a dus și luna mai. Ce demoni mă mână, mă dau jos din pat, mă gonesc, nu știu. Altfel, un nou jurnal de sportiv urban
Săptămâna de după alegeri este perfectă, cred că toată lumea stă seara la televizor și dimineața sunt regele bazinului, singur în piscină. 2,6 km/zi, în medie, 18 km pe săptămână.
La bazin se găsesc vreo două sirene care îmi dau clasă. Ca să toarne gaz peste foc, am doi comentatori care analizează de sus, de pe bicicleta eliptică și apoi comentează binevoitor între duș și foen, când ne strângem la vestiar. Domne, dar ce te-a făcut fata aia. Ți-a dat vreun bazin și jumătate, pe urmă nici nu am vrut să mă mai uit, că prea era dureroasă situația, curgea sânge, ne venea să plângem pentru tine.
Cum naiba fac, nu știu. Nu înțeleg cum pot să alunece așa ușor în apă. Suple, elegante și rapide. Sigur sunt dopate, nu cred că există altă explicație. Și cred că se dopeaza zilnic, cum mă prind, cum îmi iau orgoliul în picioare. Sunt cu cel puțin 15-20% mai rapide, fără să facă aparent niciun efort, fără să aibă brațele cât Arnold și palmele cât Ion. Enervante. Și comentatorii ăia de sus, și mai enervanți.
Bicicleta rămâne singurul mijloc de deplasare rezonabil din oraș. Este singurul mod în care pot să ajung la o anumită oră și să găsesc și loc de parcare. Arăt cam prăfuit când ajung la destinație, la sfârșit de zi probabil miros ca o balerină, iar balerina miroase ca un cal.
Ca să mă chinui singur, încep să țin cont de opinia populară exprimată la referendum. Ca să nu mai vină câte un pușți, să mă întrebe, auziți, dar dumneavoastră de ce treceți pe roșu cu bicicleta, încep să stau la culoarea roșie a semaforului. Mamă, ce doare. Stau ca fazanul de unul singur la un semafor fără trafic, toți trec fluierând pe lângă mine, cu biciclete, trotinete, patine, cățel, purcel, doar eu stau stană de piatră și aștept să se facă verde. Cred că și ăștia sunt dopati, după cât sunt de agitați, se vede și după privire.
Nu pot să aplic noua strategie de trafic chiar peste tot, rămân vreo două semafoare unde pleacă bicicleta de sub mine, nu mai pot să o țin, nu e învățată să stea la stop. Deci îmi schimb năravul doar parțial, cam 80%.
Oricum, vremea asta este incredibilă, la fiecare 2-3 zile câte un cod roșu de furtuni și ploi.
Am ieșit de disperare în ultima zi a lunii să alerg câțiva km, să sar de 90. Am ieșit vineri pe pista de tartan din parc, mereu am senzația că mi se oprește ceasul. Viteza îmi scade incredibil, timpul se dilată și mi se pare cumplit de plictisitoare alergarea. Pista aia are ceva magic, în sensul nașpa al cuvântului, am senzația că mi se leagă picioarele, poate și din cauză că zona este pustie, cu excepția unor proprietari de câini.
În copilărie avem toți niște eroi, uneori imaginari, pe care îi admiram sau de care ne temeam. Batman și Vader sunt amândoi îmbrăcați în negru, cu mușchi și puteri extra, dar nu prea am crezut că pot exista. Dovada existenței lor și fructul iubirii interzise se plimbă prin toate parcurile.
Acești Decebal și Traian, Cain și Abel, dacă s-ar iubi până i-ar ieși ochii din cap lui Batman, ar da naștere probabil buldogilor francezi. Mici și crăcănați, gâfâind asmatic și vaderian, cu urechile ciulite liliacește, cu pași alerți și cadența ridicată de suferind de hemoroizi, au umplut toate parcurile, într-un nou trend canin. Am așa, o senzație de milă când îi văd, este o frumusețe redefinită și reinterpretată. Sunt curios care sunt standardele de frumusețe în alegerile matrimoniale la rasa asta, că tare par oropsiți. Este una dintre puținele rase la care cred vorba aia tâmpită a proprietarului de câini, nu vă speriați, nu mușcă, doar așa latră el isteric și încearcă să rupă lesa spre dvs, că se bucură când vă vede. Măcar buldogul asta patetic nu cred că poate să muște, poate doar să sugă un copan.
La alergare mă salvează ziua de duminică, tradițională zi de alimentație sportivă, cu glucide și lipide, amestecate în ceea ce se cheamă “profiterol”. Cel de duminica asta parcă nu a mers grozav, alergarea a fost până la urmă de vreo 16 km.
Dintre toate zilele săptămânii iese în evidență ziua de sâmbătă. Mă trezesc la 5.30, merg la bazin și înot 2,6 km, apoi plecăm repejor spre Buftea. Înnorat, plouase furios noaptea, în Buftea cred că tocmai turnase încă niște găleți de apă. Cu fiecare kilometru care trecea îmi creștea un nod în stomac, nu cred că erau fluturi.
Este deja evident că următorul pas în dezvoltarea personală este triatlonul. Bărbații, mai ales, nu știu cum să dezvolte noi metode de autodistrugere, probabil ca metodă de selecție naturală. Mie nu îmi place ideea de triatlon.
La alergare contez doar eu, sunt sau nu în stare să fac un anumit timp. Ce fac ceilalți nu pot controla, dar măcar să fac eu ce am zis, cam asta era gândirea.
La triatlon ai un milion de alți factori. Se aburesc ochelarii, îți sar ochelarii, trebuie neopren sau vei fierbe în el, te roade neoprenul, iei palme în cap și picioare în burtă de la colegi, sare lanțul, faci pană, ceilalți au cursiere de 30 de ori mai scumpe decât a ta, sunt o grămadă de probleme care pot scăpa de sub control, fără să vorbim de valuri, vânt, efectul ploii asupra biclei șamd. E nașpa, depinzi de tehnologie și de noroc, nu îmi place.
De asta am doar vreo trei curse de duatlon la activ și nicio cursă de bicicletă. Am făcut un prim triatlon, greu de pus la socoteală, pentru că avea ordinea inversată la probe și înotul era la final, în piscină. L-am terminat praf, proba de înot a fost jalnică.
Acum, în 3 săptămâni, vine primul triatlon în ape libere, și mor de frică. Întotdeauna am zis că dacă voi face vreodată un triatlon (ceea ce era complet improbabil), ăsta va fi la Buftea. Dacă tot e să îți pierzi fecioria, măcar să fie cu cineva cunoscut.
Nu știu cum au gândit, dar organizatorii fac niște antrenamente înainte de cursă, 3 bucăți anul asta, înot în lac și cred că și alergare. Primesc invitație la antrenament, mă uit pe geam, plouă, apa la mare are 16 grade, probabil la Buftea sunt 18. Nu, cică sunt 23, și probabil chiar sunt.
Sâmbătă era călduț, plin de nori, cerul plumburiu și apa caldă, chiar și pentru omul de piscină. Este o ocazie bună să probez în lac costumul de triatlon luat, evident, la reduceri. Neopren oricum nu am, numai ăsta nu lipsește din casă.
Deci, apă caldă, excelentă. Avem Orca Buoy legate de noi, ca ajutor de la Trisport și caiac de însoțire, ca ajutor de la și cu Cosmin.
Mă uit la ceas, așa cum știam. Apă până la genunchi – puls 70, apă până la piept – puls 90. Mă lansez în apă și strig râzând către Cosmin: 120 bpm. Îi dau în craul spre un relativ înainte, cât pot. Nu reușesc să mă uit înainte, că înot aiurea, dau câteva brațe de bras și corectez direcția. Și lopătez și lopătez, până simt că rămân fără aer. E, trec la bras, probabil că înotul de dimineață și micul dejun copios nu fuseseră cea mai bună idee..
Nu se vede prin apă, îmi lipsește linia aia de pe fundul culoarului și încep să mă precipit. Cred că iau și o gură aiurea și se termină, toată distracția a durat probabil maxim 250 m. Trec iar în craul, dau cu disperare, simt cum îmi amorțesc picioarele și nu mai am aer. Malul pare înfiorător de departe (15 metri probabil…), singurul lucru pe care îl văd sunt crucile din cimitir, la propriu. Dacă îmi luasem ca reper direcția “biserică”, acum constat că sunt la propriu pe direcția “cimitir”. Ceea ce se vede și în track-ul complet aiurea al ceasului.
Miaun amărât după Cosmin și mă agăț de caiacul lui, realizând că am probabil șanse să îl răstorn și pe el, să vadă dacă e caldă apa.
Nu mai aveam aer. Nu puteam să respir, doar gâfâiam ca un cățel ud sau bolboroseam subacvatic, neavând curaj să iau în brațe doar baliza de la Orca. Nu știu cât a durat, poate două minute, dar am avut un atac de panică incredibil și neașteptat, care m-ar fi costat cel puțin cursa, dacă nu făceam acest antrenament.
Pe urmă a trecut, m-am întors fără probleme și am mai intrat de două ori în apă, mai mult de ciudă și ca să mă conving că a trecut. Fusese oribil, toate angoasele din trecut au ieșit la suprafață, din fericire nu în cursă. Mi-am adus aminte de vorba aia, înecați mor ăia care știu să înoate, că se bagă ca fazanii, nu le este frică decât prea târziu.
Deci. Vă recomand triatlonul de la Buftea, care e campionat național pe distanță sprint și este probabil singurul triatlon rămas în zona Bucureștiului. Recomandarea nu se adresează sportivilor din categoria mea de vârstă. Și dacă aveți cea mai mică teamă de apă, mai sunt două sâmbete în care se fac antrenamente supravegheate în lac.
Nu vă tentează triatlonul? Păi sâmbătă este duatlonul. La duatlonul de la Buftea am participat și eu, acolo am câștigat primii bani din carieră de sportist foarte amator. Acum nu sunt premii în bani, dar vă puteți apropia de triatlon.
Nu aveți biclă? Păi este și cros. Și semimaraton. 7, 14 sau 21 km, pe o buclă de 7 km. Cei de la 21 km punctează și la cursele inferioare, spre disperarea celor de la cros, care constată că cei de la semi au alergat mai repede decât ei. Și îi dau jos de pe podium, că nu au citit regulamentul sau nu l-au înțeles.
Cursa vă dă ocazia să alergați prin domeniul Știrbey, în care altfel nu ați intra decât cu o taxă de 50 lei/persoană, care, este adevărat, se poate consuma la restaurantul palatului.
Luna mai are 608 km pe biclă, 80 km înot și puțin peste 90 km alergați. Săptămâna e în barem, 145 km/biclă, 19 km în apă și 31km în alergare.
Și îmi tot aduc aminte de vorba aia: când vrei să îl faci pe Dumnezeu să râdă, fă-ți planuri. Deși nu cred că Dumnezeu își bagă coada.