Săptămâna aceasta m-am implicat într-o acțiune sportivă organizată de Ro Club Maraton în beneficiul elevilor unei școli din București , în cadrul programului național “Școala altfel”. A fost o experiență care mi-a adus multă bucurie, dar care m-a și pus pe gânduri. De ce, în rândurile de mai jos…
de Mădălina Amza
Banda care delimitează linia de start este aranjată, iar copiii se așază în spatele ei. Se simte încordarea, fiecare se uită în stânga și în dreapta pentru a vedea “concurența”. Se fac și se refac strategii, este mai liniște decât cu câteva minute în urmă, nimeni nu zâmbește. Numai de pe margine se mai aud încurajările colegilor de clasă. La fluierul de start, concurenții pornesc ca din pușcă. Nu durează mult și deja se zăresc câștigătorii locurilor de pe podium, care trec finish-ul aclamați de spectatori. Pentru majoritatea celor prezenți, cursa s-a încheiat. Pentru mine, partea interesantă abia acum începe.
Pe fețele celorlalți concurenți se citește dezamăgirea. Mulți sunt tentați să renunțe, pentru că nu mai văd nicio miză în continuarea cursei. Acesta este momentul în care mă trezesc strigând, încurajându-i, bătând din palme. Câțiva dintre ei mă observă, zâmbesc și încep din nou să alerge până la finish, unde am grijă să-i felicit pe toți.
Par nedumeriți (“de ce s-o fi bucurând așa nebuna, că doar n-am câștigat?”), așa că încerc să le explic că a fi învingător nu înseamnă neapărat a fi primul în clasament, ci a termina cursa știind că ai dat tot ce ai avut mai bun din tine. Cu toate eforturile mele, mă tem că unii dintre ei au plecat acasă dezamăgiți și cu credința că “nu sunt buni la sport”.
Empatizez foarte mult cu acești copii pentru că și eu am fost unul dintre ei. Deși eram un copil activ, după înscrierea la școală am început să detest orele de educație fizică. Jocul și bucuria mișcării au fost înlocuite de competiție, performanță, bareme, note.
Faptul că nu mă situam printre primii era o sursă de frustrare atât de mare, încât mi-am convins părinții să mă învoiască de la orele de sport. Pentru mine sportul era ceva potențial periculos (te puteai lovi sau, doamne ferește, transpira) și rezervat doar celor înzestrați cu calități fizice deosebite și cu potențial intelectual scăzut. Atitudinea asta m-a transformat într-un adult sedentar, supraponderal și nefericit, până acum nu foarte mult timp.
Din interacțiunile mele cu copii de diferite vârste, îmi dau seama că nu s-au schimbat foarte multe în modul în care se face educație fizică în școală. Probabil că ăsta este motivul pentru care, în 2010, România era printre țările fruntașe la obezitate infantilă, cu un procent îngrijorător de 40%. Personal, visez la ziua când obiectivul orelor de sport nu va mai fi îndeplinirea anumitor bareme , ci formarea de atitudini sănătoase cum ar fi respectul pentru propriul corp, cooperarea, fair play-ul, perseverența, fixarea de obiective realiste în raport cu propriile capacități.
Pe de altă parte, este un motiv de optimism faptul că numărul de evenimente sportive adresate copiilor crește de la an la an, la fel și numărul de participanți. Majoritatea crosurilor și maratoanelor includ o cursă pentru copii, iar recent au apărut concursuri de alergare în care părinții pot participa alături de copiii lor, cum ar fi crosul “Campionii Sănătății”, organizat de doi ani consecutiv de către Ro Club Maraton.
Astfel de acțiuni, la un loc cu implicarea personală a fiecăruia dintre noi, pot duce la o schimbare în bine. De aceea, mesajul pe care vreau să-l transmit tuturor persoanelor care au în preajmă un copil, fie ei profesori, părinți sau bunici, este următorul: încurajați-l pe cel mic să fie activ, lăudați-i eforturile, aplaudați-l chiar dacă iese pe ultimul loc. Lăsați-l să țipe, să alerge, să sară, să se cațere, să transpire. Poate o să se aleagă cu genunchii juliți, dar asta se vindecă mai repede decât stima de sine scăzută.
Romanian
English
Problema este intr-devar foarte serioasa. Iar motivele pentru care in scoala exista aceasta atitudine fata de sport si miscare sunt multe si complexe. Cert este ca singura vina o purtam noi, adultii. Si ca parinti, si ca dascali. Se mai face ceva pe ici pe colo (cate un concurs de alergare pentru copii sau cate un minicampionat de fotbal) dar intr-o atmosfera de lehamite si de sictir de neanteles pentru mine. Plus ca nici premile nu sunt deloc atractive (motivand aceeasi eterna lipsa de bani): diplome trase la xerox si farfurii de ceramica pe post de cupe.
Daca n-ar fi de plans ar fi de ras. Nici castigatorii nu sunt motivati absolut de loc, ce sa mai vorbim restul pierzatorilor.
Eu, cand ies seara la alergat pe strazile cartierului, sunt interpelat adesea cu urmatoarea expresie de un grup de adolescenti ce-si face veacul la cateva strazi mai incolo:”…Iar a iesit moşul la alergare…”