Ce să zic, l-am aşteptat cu oarecare aroganţă. De câteva luni spun că nu am nici un obiectiv la semimaratonul București, fiind relaxat şi sigur că o să scot un timp în jur de 1h:37min-1h:38min. Aşa, simplu, fără pregătire specială, că am eu stofă de sportiv. Că dacă mă antrenaaaaaam, mama ce făceam şi ce timp scoteam.

[Adrian Mila]

a1

Mă enervează să îmi plătesc aroganțele, dar cam aşa se întâmplă mereu, nu este prima oară când văd filmul ăsta, în care un drăcuşor îşi bagă coada şi îmi strică planurile. Zob le face, degeaba se luptă cu el zece îngeraşi, strigând disperaţi că “binili învinge”.

Deci. Cu un antrenament cam generalist, în care principala preocupare a fost să încerc să alerg mai altfel, cadenţă mai mare şi pas săltat, făcând nişte antrenamente de viteză mai cu discount, mă aliniez la startul semimaratonului Petrom.

Ora de start este schimbată, în bine, părerea mea, acum este la 8:30, mai devreme decât în anii trecuţi.

Doar că la 6:15 aş dormi cu mare poftă, şi ceasul tot ţârâie isteric. Naaaniiii. Crunt, nu se poate aşa ceva… Ba se poate, şi o vroiam acum un an.

După cum arată străzile în zona Pieţei Constituţiei, nu doar eu m-am trezit greu. Parcă toată lumea are o mică întârziere, vin valuri-valuri după ora 8:15.

Las sacul la bagaje, cam îngrijorat, îl leg de un rastel, nu am lucruri importante în el, dacă fac abstracţie de actele personale şi cheile de la casă. Aparent nu sunt supravegheate, în realitate sunt suficient de securizate ca să nu apară probleme.

Acum se pare că sunt destule wc-uri. Na, a naibii treabă, că nu am poftă să le vizitez. Ăsta ar fi primul semn că poate sunt în urmă cu hidratarea.

Fac ceva încălzire, “ceva” este termenul echivoc dar corect, parcă mă doare, parcă mă ţine un muşchiuleţ, o articulaţie, chestiile clasice înainte de cursă.

Accesul în ţarcul de start e la liber, ca să ajung în sectorul B fac slalom printre cei cu numere mari, apoi mi se înfundă. V-am spus, nu sunt deloc abil la băgat în faţă sau la strecurat. Fac parte dintre făzănașii care ar muri cu pieptul înainte şi cu sacoşa cu sticle goale de lapte la coadă. Da, era o vreme când laptele nu se găsea la liber şi era la sticlă. Şi avea gust de apă cu var, nu de lapte praf.

Poarta de start este aproape şi în acelaşi timp departe, startul mă ia prin surprindere, miriapodul începe să se mişte. Greu, prea greu pentru nerăbdarea mea. Vreo 50 secunde interminabile, dar nici după poartă nu am pe unde să îmi etalez viteza aia care nu e antrenată, dar este implicită, cel puţin teoretic.

Cursa merge slab pe primul kilometru, rezonabil pe la fântâni, unde mă bucur de ploaia artezienelor, pe urmă încerc să intru în ritm.

Intră dacă poţi. Întâi mă împinge la lupta Balaurul, pe urmă aud trenul în spate. Întorc plictisit capul şi mă lovesc drept în retină baloanele verzi pe care scrie 1h:40min.

a0Hopaaaa! Se încurcă treaba! Ce caută oamenii ăştia peste mine? Ei trebuiau să fie cu 2-3 minute în spate, deci minim jumătate de kilometru. Mă rog, asta la finish. Când colo, dau năvală peste liniştea şi fericirea mea, tropăind sincron, iepuraşii de 1h:40min, cu un pâlc de alergători hotărâţi care împing piepturile energic în faţă şi trag din braţe ca nişte locomotive cu aburi. Bueee, ce e cu voi aici?

Mă uit la ceas, eu sunt cam în întârziere după startul greoi, râd superior şi accelerez un pic, hotărât să îi las în spate. După 50 m trenul mai are puţin şi mă spulberă din nou, locomotivele cu baloane verzi trag implacabil vagoanele cu alergători determinaţi şi concentraţi.

Mă resemnez intrigat şi zic să merg la plasă, că este mai comod. La km 5 este primul schimb de ştafetă, este plăcut, suntem încurajaţi, e bine şi pe lângă grupul compact de alergători.

Pacerii sunt un articol interesant în cursele de distanţă şi au menirea să îl ducă pe alergătorul care caută o nouă performanţă spre timpul dorit. Ca impresie personală, dacă alergătorii nu se distrează întotdeauna, măcar pacerii sunt fericiţi şi postează un ceas care arată că au ajuns în timpul dorit, chiar dacă au pierdut pe drum toţi alergătorii.

Pierderea companiei pe drum, ca un general care ajunge fără soldaţi la sfârşitul bătăliei, dar este învingător, are mai multe cauze. Una din ele este poziţionarea în grila de start, alta este încercarea de recuperarea a decalajului iniţial (timpul din clasamentul final este timpul brut, nu cel din momentul în care treci linia de start), care poate fi de 2-3 minute, sau un ritm de alergare în salturi.

Sau, pur şi simplu, lipsa de pregătire a armatei, care nu are destul antrenament ca să îşi atingă obiectivul.

Astăzi s-a apelat la artileria grea, alergători cu multe mii de kilometri în picioare, care să ducă stolul de răţuşte (că este de sezon) fericit şi epuizat la finiș in timpul visat. Evident, Dumnezeu dă, dar nu bagă în sac, pentru fiecare alergător rămâne şi datoria să muncească pentru cursa lui.

Întoarcem la Arena Naţională, parcă reuşesc să mă desprind un pic împreună cu Cosmin Rogoveanu, pe care îl tot admiram din spate că aleargă relaxat. Nu durează mult, iar vin baloanele verzi peste noi. Aţi văzut filmele din seria Terminator? Cum tot vine terminatorul peste tine? Aşa şi ei.

Pare momentul potrivit pentru glume nesărate, unii ar spune “ieftine”. Începe Cosmin, care dă o bere rece pentru paceri dacă ajung în 1h:35min la finiș. Eu plusez cu un platou de mici, adaug savarine şi, ca ofertă finală, profiterolul, măcar să ne rupă de tot. Iepurașii râd şi merg constant. Sau au mărit un pic viteza?

Când mă echipasem de cursă am luat o pereche de şosete vechi (spălate, bre!) cu care mă împac foarte bine şi cu care am făcut o grămadă de curse. Nu are sens să iau alţi ciorapi în cursă, nu ar fi profi. Eee, de pe la km 13 încep să mă roadă. Sau încercarea de schimbare a stilului de alergare, sau pantofii, sau vreo neglijenţă când i-am întins pe degeţele, ceva din toate astea… problema e că încep să mă roadă şi să mă sâcâie la ambele picioare.

Iau un gel, mai alerg ceva, apare iar Piaţa Constituţiei şi începe aglomeraţia. Nu sunt lămurit ce se întâmplă, dar tot traseul se umple de concurenți, din care destui merg. La urcarea pe Calea Victoriei, unde ne suprapunem cu panta şi cu schimbul de ştafetă, aglomeraţia este maximă. Profit de ultimul gel şi încep să ţopăi în depășiri, stânga-dreapta, şi mi se părea că sunt inteligent şi vioi, că mă mişc şi cu talent şi cu viteză, ceea ce avea să mă coste.

a2Nu durează mult, atac şi ultima rezervă de energie, un flacon minune de la Isostar, şi apoi mă prăbuşesc lin. Mă uit la Cosmin şi la baloane cum se îndepărtează, le fac “pa” cu mâna şi mă retrag într-o stare de oboseală şi toropeală. Ciorapii ăia afurisiţi mă rod, este din ce în ce mai cald, soare, nici un gând pozitiv nu mă mai ajută. Muzica din căşti sună prea încet, am aruncat sticla de care mă tot ţineam şi parcă acum îmi este sete. Când văd pe ceas primul kilometru făcut cu peste 5 min/km, ştiu că s-a cam sfârşit. Cri-cri-cri, lene gri, nu credeam ca-i să mai vii.

Ultimele acorduri muzicale, ultimul kilometru, nesfârşit, baloanele verzi se pierd în faţă împreună cu Cosmin, nu am nici un chef de sprint sau saluturi de final. Sunt varză, mi-e sete, tot trag cu ochiul la afişajul de la poarta de sosire şi trec linia de finiș într-un timp cu vreo 3-4 minute mai mare decât îmi imaginam vreodată. Timp oficial 1h:41min:38sec, real cu vreo 50 secunde mai mic.

Şi statistic stau mai rău decât în urmă cu un an, asta e, poate o fi şi de la buletin, locul 325/3073.

Mai fac o alergare de revenire, un pahar cu apă, pupat aer de lângă urechi cu prietenii şi apoi uşurel spre casă. Şi spre următoarea cursa. Bagajele erau în siguranţă, nu ieşea nimeni din cort cu sacul dacă nu avea şi numărul de concurs.

Lucruri pozitive:

  • probabil cea mai mare competiție de primăvară-vară din Bucureşti. Spectacol, eveniment de vârf.
  • tricou Adidas, plus – din nou, poate – cea mai mare medalie. Nu mă supăram dacă avea doi centimetri mai puţin în diametru, dacă îţi scapă o medalie peste ochi ajungi direct la camera de gardă.
  • taxa de semimaraton a început la sub 90 lei, a avut şi promoţii la evenimente partenere, cu preţ şi mai mic.
  • bere Ursus moka, la negative trec faptul că era fără alcool…
  • pază, salvări, wc-uri, puncte de alimentare şi hidratare la fiecare 5 km, efort logistic impresionant.
  • promovare, televiziuni, fotografii profesionale
  • flexibilitate şi corectare rapidă a micilor greşeli. Au permis transferul numerelor de concurs până în ultimele zile, lucru refuzat total la alte curse.
  • nu în ultimul rând, conducerea ABRC a permis includerea Campionatului Naţional de Semimaraton masters în acest eveniment, mulţumesc şi eu.
  • cronometrarea cu chip şi apariţia rapidă a clasamentului pe internet.
  • puncte de divertisment cu muzică şi cu muzică live.

De îmbunătăţit:

  • lipsă a unor puncte de control la întoarcerile de pe bulevardul Basarabia, Calea Victoriei şi podul Eroilor
  • nu îmi dau seama cum se poate muta ora de start a cursei de 10,5 km, dar la nivelul meu de timp am găsit cea mai aglomerată parte a traseului în cea mai îngustă zonă, pe Calea Victoriei.
  • accesul în zona de start, acum a fost fără controlul numărului de concurs.
  • lipsa revistei Alerg din kit-urile participanților la proba de semimaraton.

Comments

comments

Previous post

Semimaratonul București. Rezultatele

Next post

Știri pe scurt. Cursele

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *