luni, noiembrie 25 2024

Acest articol era aproape terminat acum o săptămână. Deși nu-mi pusesem ideile pe hârtie, aveam deja în minte cum o să scriu despre Maratonul de la Cluj: voi fi lăudat desigur traseul, atmosfera și organizarea și voi fi dat și câteva detalii despre cum am reușit să îmi îmbunătățesc considerabil performanța, comparativ cu primul maraton, pe care l-am alergat acum șase luni.

Aș fi adăugat câteva sfaturi pentru alergătorii începători, probabil și niște citate mobilizatoare sau vorbe de duh. Articolul ar fi fost completat de o poză făcută la trecerea liniei de sosire, cu expresia “obosită, dar fericită” pe fața mea.

de Mădălina Amza

Așteptările mele s-au datorat în mare parte experienței fericite pe care am avut-o la primul maraton – MIB 2011. Pe scurt, am început cursa într-un ritm destul de lent, deoarece citisem că nu este recomandat să pornești în forță din prima. Am crescut apoi ritmul pe parcurs, am ajuns la momentul în care kilometrii parcă se lungeau (mai ales între km 30 și 35), pentru ca apoi să intru într-o stare euforică și să uit de durere și oboseală instantaneu.

Viteza mea a crescut considerabil din acel moment până la sfârșitul cursei, am depășit o mulțime de alergători, care se uitau la mine nedumeriți, am zâmbit tuturor oamenilor de pe traseu și am trecut finish-ul în forță, aproape regretând faptul că s-a terminat deja, când eu simțeam că aș mai fi avut energie să alerg încă un maraton și jumătate. Și asta în condițiile în care nu mă antrenasem decât câteva luni înainte, iar cea mai lungă alergare până în acel moment fusese de 25 km.

Cu această experiență în minte, la care s-au adăugat și altele mai recente, am plecat la Cluj cu un obiectiv care acum câteva zile părea cât se poate de realist: să termin maratonul în mai puțin de 4 ore, sau măcar nu foarte mult peste. Eram convinsă că pot să îmi îndeplinesc acest vis dacă nu voi mai fi excesiv de precaută în prima jumătate a cursei, optând pentru un ritm mai alert pe care, credeam eu, voi fi capabilă să-l mențin pe toată durata maratonului, dat fiind că nivelul de antrenament era semnificativ mai bun decât anul trecut. Socoteala de acasă nu se potrivește însă cu cea din târg, așa cum aveam să constat pe pielea mea.

Am pornit așadar în forță, ajutată și de muzica mobilizatoare care răsuna din căști. Primii 21 de km au fost de vis: am reușit să mă bucur de atmosferă și de peisaj, într-un ritm care se înscria în jaloanele pe care mi le trasasem de acasă. Însă imediat după ce am terminat a doua tură, oboseala a început să se insinueze. La km 25, durerea era deja generalizată, moralul la pământ, iar linia de finish din ce în ce mai departe. Am făcut câteva opriri pe traseu, în speranța că îmi voi reveni, însă acest lucru nu s-a întâmplat. După a treia tură, îmi era deja foarte clar că nu îmi voi atinge obiectivul.

Ultima tură a fost pură agonie: am parcurs traseul cu ochii pe indicatoarele de distanță, mi s-a părut că toată lumea se uită la mine compătimitor, am blestemat toate zilele în care am sărit peste vreun antrenament. Nu am mai făcut prea multe pauze, deoarece tot ce îmi doream era să se termine mai repede. Când am ajuns la finish singurul lucru pe care l-am simțit a fost o senzație de ușurare.

Au fost mulți oameni care au venit să mă felicite, însă am simțit că nu merit niciunul dintre lucrurile frumoase pe care mi le-au spus. Singura satisfacție a fost că timpul obținut nu a fost mai mare decât la MIB, fiind cu 2 minute mai mic. O victorie măruntă, dar totuși o victorie.

Fiecare șut este însă un pas înainte, iar această experiență a însemnat pentru mine o lecție importantă. De aceea, pentru viitorul apropiat mi-am propus să fac o serie de schimbări: un program de antrenament mai riguros, o dietă mai sănătoasă și o atitudine mai umilă. Deși eram conștientă și până acum de necesitatea acestor schimbări, a fost nevoie să mă lovesc cu capul de pragul de sus pentru a începe să le pun în aplicare, iar experiența de la Cluj a fost imboldul de care aveam nevoie.

N-aș vrea să se creadă însă că nu am trăit și lucruri frumoase la Cluj. Pe lângă vremea frumoasă și organizarea foarte bună, mi-a plăcut foarte tare atmosfera specială care se creează cu ocazia evenimentelor de acest tip. Nu m-am simțit singură niciun moment, datorită trecătorilor care se opreau din mers pentru a ne îmbărbăta , alergătorilor cu care am mai schimbat o vorbă sau un zâmbet pe traseu, voluntarilor foarte drăguți și săritori, dar și prietenilor care mi-au arătat cât de mult inseamnă o strângere de mână sau o încurajare la momentul potrivit.

Chiar dacă nu a mers totul așa cum mi-am dorit, faptul că am avut  în jurul meu atâția oameni minunați, care să mă inspire, mi-a oferit o bucurie specială, greu de egalat chiar și de un Personal Best (PB).

Comments

comments

Previous

Maratoane la Londra, Cluj...

Next

Orașul alergătorilor. Și sportul de masă

1 comment

  1. Bravo, Madalina! Important este ca ai reusit sa te depasesti inca o data si ca visezi la urmatoarea cursa. Bravo!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also