Gazela de la pagina 5

Omul când n-are ultramaraton, își face

Madalina Amza iunie 12, 2012

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Ideea de a alerga mai mult de 42 de km mi-a venit o dată cu primul maraton când, undeva după kilometrul 35, am intrat într-o stare de euforie cum nu mai trăisem până atunci. Țin minte foarte clar cum toate durerile m-au lăsat dintr-odată, cum m-am simțit mai plină de energie decât atunci când plecasem de la start și cum mi-a părut puțin rău atunci când am ajuns la finish, pentru că aș fi fost curioasă cât aș mai fi rezistat.

de Mădălina Amza

Cu senzația asta nu m-am mai întâlnit de prea multe ori de atunci, însă visul de a alerga un ultramaraton a rămas, alimentat și de isprăvile altor alergători care mă inspiră.

Am căutat așadar o astfel de cursă, ocazie cu care am constatat că la noi în țară oferta este destul de limitată. De fapt, cu excepția câtorva ultramaratoane montane (rezervate atleților de elită, din categoria cărora nu fac parte) și a Transmaratonului, care este o cursă hibrid, nu există un ultramaraton de șosea pentru “popor”.

În aceste condiții m-am gândit să alerg “de capul meu” o distanță de 50 și ceva de kilometri, iar pentru asta am cerut sprijinul câtorva prieteni alergători. Nebunia frumoasă care a urmat apoi a fost cu mult peste ce îmi imaginasem inițial și va rămâne una dintre cele mai dragi amintiri ale mele.

Ideea a fost primită cu entuziasm de cei câțiva oameni cărora le-o împărtășisem. Se pare că nu eram singura care visa la o astfel de aventură, așa că am decis să ne strângem mai mulți și să ne organizăm cumva. După multe consultări privind data și locul evenimentului, cineva a  venit cu soluția sclipitoare, pe care am agreat-o toți: să organizăm o alergare nocturnă în parcul IOR, pe o distanță de 55 km. O dată puse la punct aceste detalii, am trecut la promovarea evenimentului pe Facebook și pe forumul Ro Club Maraton, moment din care evenimentul a început să se contureze din ce în ce mai frumos.

Întâi ni s-a alăturat Paul Dicu, care și-a propus să alerge în paralel cu noi aceeași distanță, pe plaja din Constanța. Apoi alergarea noastră a fost inclusă în campania de fundraising a Asociației Inima Copiilor, oferindu-ne astfel o motivație suplimentară: pentru fiecare kilometru alergat de noi, Inima Copiilor urma să primească 2 euro din partea ING Asigurări de Viață pentru a continua să facă lucruri frumoase pentru copiii bolnavi de inimă din România.

În continuare, unul dintre colegii din comitetul de organizare a propus să facem medalii și tricouri, și chiar dacă la început nu am fost foarte entuziasmați, după ce am văzut cât de frumoase sunt nu am mai rezistat. S-au strâns și câțiva voluntari dornici să ne dea o mână de ajutor, am primit și un sprijin neașteptat din partea sponsorului IME România, precum și solicitări din partea altor alergători care doreau să alerge distanțe mai scurte alături de noi.

Am renunțat apoi la promovarea evenimentului, în parte din teama de a nu avea probleme cu autoritățile (dat fiind că nu aveam vreo autorizație), iar pe de altă parte pentru că un număr foarte mare de participanți ar fi pus probleme organizatorice pentru care nu eram pregătiți. Ultimele două zile au fost rezervate informării participanților cu privire la programul evenimentului și procurării celor necesare punctului de alimentare.

Fac o paranteză pentru a promite solemn că nu voi mai face niciodată comentarii tendențioase legate de calitatea organizării vreunei competiții, pentru că abia acum am realizat câte aspecte trebuie avute în vedere pentru desfășurarea în condiții acceptabile.

Și iată că a venit și ziua, sau mai degrabă noaptea mult așteptată. După ce ne-am adunat la locul faptei și am pus la punct ultimele detalii, am făcut tradiționala poză de grup și am luat startul. Parcul era destul de aglomerat, însă pe măsură ce făceam tură după tură, era din ce în ce mai aerisit.

Strategia pe care am adoptat-o a fost destul de precaută, urmare a recomandărilor primate de la alergători mai versați: viteză mică, ritm constant, opriri dese. Ultramaratonul nu este un maraton plus încă niște kilometri, ci un alt tip de cursă, care necesită un alt tip de strategie. Oricum era o plăcere să mă opresc după fiecare tură la punctul de alimentare, unde voluntarii făceau o treabă foarte bună. Pe măsură ce a trecut timpul ne-am mai împuținat până am rămas doar cei nouă care plănuiam să parcurgem întreaga distanță, adica 18 ture în jurul lacului.

Timpul a trecut destul de repede până undeva la kilometrul 35, după care turele păreau să se lungească. Stomacul meu începuse să se revolte, refuzând orice altceva în afară de apă, iar dorința de somn era din ce în ce mai puternică. La un moment dat chiar mi-am pus problema să mă întind pe o bancă și să ațipesc 10-15 minute, însă am rezistat ispitei pentru că mi-a fost teamă că nu aș mai fi fost în stare să mă ridic până dimineață.

Salvarea a venit în mod neașteptat din partea unei haite de câini care m-a atacat pe traseu. Din fericire unul dintre colegii de suferință era prin apropiere și a reușit să-i gonească înainte să se întâmple ceva rău, iar valul de adrenalină m-a făcut să uit și de oboseală și de dureri și să continui cursa mai “fresh” decât plecasem, demonstrând încă o dată că zicala “ce nu te omoară, te întărește” este adevărată.

Am continuat apoi să alergăm grupați, înarmați cu aparate cu ultrasunete și cu sticle de bere goale (care s-au dovedit a fi o soluție mai ieftină și mai eficientă). Pentru mine totul a decurs bine după acel moment: am reușit să mențin un ritm onorabil, nu m-am simțit atât de obosită pe cât mă așteptam, iar primele raze de soare au fost o sursă de energie suplimentară.

Am terminat cele 18 ture (55,9 km) pe lumină, după 6 ore și jumătate. M-am bucurat să aflu că și Paul a trecut cu bine de această încercare, în ciuda faptului că a alergat singur, cu rucsacul în spate și cu o durere de genunchi sâcâitoare.

Atmosfera care s-a creat în jurul Ultramaratonului IOR Night a fost magică. Nu a fost o competiție, ci o alergare între prieteni. Indiferent de numărul de kilometri alergați, toată lumea s-a simțit bine și a plecat cu satisfacția faptului că a dat ce a avut mai bun, acesta fiind în opinia mea cel mai mare câștig.

Adevărații eroi, fără de care nimic dintre toate acestea nu s-ar fi întâmplat, au fost voluntarii care s-au luptat cu oboseala și cu țânțarii pentru a ne fi alături, iar pentru asta le mulțumim încă o dată. Celor care din diverse motive nu au luat parte la eveniment, deși și-ar fi dorit, le promitem că va exista o dată viitoare și că o vom face și mai lată, chiar dacă deocamdată nu știm când se va întâmpla acest lucru.

Până atunci puteți susține cauza ultramaratonului prin a trimite un SMS (sau mai multe) în valoare de 2 euro la numărul 858, sumă care va fi folosită pentru dotarea secției de Terapie Intensivă pentru nou-născuți a spitalului Marie Curie.

Temerarii alături de care am alergat acest ultramaraton sunt (in ordine aleatoare): Ovidiu Miron, Gabi Verzea, Bogdan Agache, Adrian Niculae, Andrei Gligor, Alexandru Tatu (alias Melcul Vijelios), Ștefan Duhovnicu, Paul Bechea. De asemenea, trebuie menționat Daniel Marinescu care, chiar dacă inițial își propusese să alerge doar distanța unui semimaraton, a cumulat un total de 45 km după ce a alergat cu noi pentru a ne apăra de câini.

Comments

comments