… dar, cu toate acestea, am avut, în sfârșit, o perioadă de activitate fizică și intelectuală așa cum vroiam. Asta cel puțin la piscină, pentru că în rest a fost una cam praf. Jurnal de atlet urban (săptămîna 18-24 decembrie) care pentru anul viitor vă dorește planuri rezonabile și realizabile.
Nici nu puteam să îmi doresc mai mult, șapte zile din șapte, utilizare cu eficiență maximă a abonamentului, mai ales că am avut și trei zile cu utilizare intensivă, în care am urcat și la sala de la etaj.
Deci pe scurt au fost ceva peste 14 km înotați în vreo 7 ore, cu brasul meu elegant. Cred că la un moment dat am auzit ceva pe mal, de genul “ia uite-l și pe ăsta, parcă este un parizer cu pedale”, dar cred că nu se referea la mine.
Din păcate afacerea cu înotul nu a fost așa de roz precum pare. Cam pe miercuri se aprinde lumina la piscină, așa, mai pe la 7, așa, la solicitare specială, că fusesem ca liliecii până atunci. Încerc să leg o conversație dar îmi cam scrâșnea apa în gură, gură care era cam pungă. Mă uit la apă, mă uit la ochelari, totuși nu erau aburiti. Vizibilitate la vreo 3-4 metri, apa era cețoasă, parcă înotam prin nori, ceea ce putea fi amuzant când nu îți dădeai seama că se termină bazinul în ceața aia. Te amuzai doar dacă erai pe mal, uite-l și pe ăla cum testează duritatea mantinelei cu freza.
La ieșire am emis la recepție opinia că apa este tulbure și că are un gust de apă de la Olănești, amestecată cu nămol de Techirghiol, primind simultan două răspunsuri, “o să comunic” din partea celui de la recepție și “mie nu mi se pare” din partea persoanei cu tricou cu “staff”. Vizibilitatea din apă a scăzut constant în următoarele zile, semn că poate eu aveam dreptate.
Am făcut o foarte scurtă plimbare utilitară cu bicicleta, a fost minunat și super-eficient într-un București blocat și cu grevă de taximetriști. Marfă, of, ce bine a fost. Păcat că a sărit lanțul…
Duminică am sărbătorit ajunul de Crăciun cu o alergare în parcul Izvor. Afurisita aia de Strava îmi trimisese raportul anual, care m-a dărâmat psihic. Anul 2017 are vreo 1700 km parcă, într-un amestec de înot, alergare și bicicletă, ceea ce părea rezonabil, în condițiile în care am avut două luni de convalescență totală și încă vreo două cu ritm foarte redus. Doar că nu mă așteptam să am un total de 144 km alergați într-un an întreg. Adică pe bune, asta era odată rația pe maxim 3 săptămâni, nu pe un an întreg. Eram convins că am alergat măcar 7-800 km, uitând că am ajuns să alerg într-o lună cât alergam altădată într-o săptămână.
Așa că am adăugat încă vreo 5% la numărul anual de kilometri, alergând pe un soare plăcut cea mai lungă distanță din ultimele 6 luni, adică 6 km. Hm. Am ajuns să înot într-un an mai mult decât alerg, ceea ce nu îmi imaginam vreodată.
Ca un sumar parțial, în 2017 am avut probabil vreo 200 de intrări la sală, adică un cost mediu de vreo 8,5 lei/intrare. Ca viciu ies mai ieftin decât cu fumatul, ar fi cam jumătate de pachet de țigări/zi sau 110 pachete pe an.
În rest am avut activitățile obișnuite de sărbători, cam așa:
#1. Am început să prefer să cumpăr produse de la măcelărie în locul celor din super-hiper-market. Carnea provine de la porci/viței autohtoni, este proaspătă, gustoasă, arată bine și este doar puțin mai scumpă. Iar mezelurile nu sunt super-sărate, nu sunt pline de apă și sunt gustoase și cu termen scurt de valabilitate.
Acum reversul medaliei. Sunt trimis, dacă tot pierd timpul la bazin, să fac și eu aprovizionarea la prima oră. Pfaoleu. Primisem lista, eram optimist, mai trecusem seara pe la măcelărie și servirea era promptă și rapidă. Marfă.
Da, dar nu era ajunul sărbătorilor. Acum erau în magazin vreo 12 clienți, dintr-ăia serioși, profi, nu amatori ca mine. Toți din categoria master, minim +65 ani.
În față am o babă cu o chestie ciudată pe cap, nu îmi dau seama dacă este o pisică electrocutată, o căciulă, o perucă sau părul natural. Strănută, mă calcă pe picior, îmi dă un cap în gură, după miros e părul ei natural, deși aspectul era înșelător.
La fiecare pas mic înainte cel din spate face doi pași, vrea neapărat să ajungă înaintea mea la cântar. Două cântare, unul de mezeluri, altul de carne, eu vreau mezeluri. Încerc să mă așez la coada adecvată, sunt admonestat rapid. Este o singură coadă. Evident, lumea este de-a casei.
Două coțohârle așteptau pe mantinelă, din spate vin navete de carne, sprintează amândouă și sunt aruncat în afara cozii. Lasă domne femeile să vadă ce aleg, se aude isteric din spate. Da, dar nu se hotărăsc. Întotdeauna bucata cea mai bună este ultima. Ba nu, mai bine tăiați tot din prima. Nu, nu, din cealaltă. Ba nu…Știți, dați-mi 20 de felii din prima și 10 dintr-a doua. Cuțitul nu taie, aduce altul, ooooofff.
Fierb.
Alta vrea o bucată de pulpă, ba cealaltă, ba nu, dar nu mi-o tocați? Nu, nu pe toată, doar jumătate, așa, e prea mult, mai lăsați, mai puneți. Grrrrrrr.
Nenea din spate mă tot împinge, apoi comandă înaintea mea. Mă gândesc să îi scap un cot în gură și un rucsac în ouă, nu, nu cumpărase ouă, fierb, dar îl las în pace, să plece naibii din rinichii mei.
Baba cu pisica smotocită în cap ajunge la mezeluri, dar, evident, ar vrea să guste toba, dar aia cum e, să vadă o feliuță…
Neprețuită senzația când scap la aer, cu o plăsuță amărâtă în mână, cu fesul în buzunar și cu fularul spânzurat de gât, roșu la față și transpirat tot. Trăiască micul comerț, jos hipermarketul.
#2. Eu pot să pun pariu că există o conspirație a lucrurilor. Se aliază și se răzbună. După o serie de reușite, câteva zile de montat mobilă, glafuri, jaluzele etc, apare ziua judecății. Încerc să pun un bec cu led, strâng becul și se strică fasungul de 1 leu. Încerc să câștig niște lumină, să ridic jaluzeaua, și se rupe chinga, blocând și ruloul. Mă mut la alt bec, lumina era stinsă, ha-ha-ha, da, dar ăsta se aprindea din altă parte și firele erau sub tensiune, de era să sar de pe scară, cu părul vâlvoi.
Intru în criză de timp, mă reped în camera cealaltă și constat că cineva închisese ușa de sticlă, care acum era mult prea bine spălată și devenise invizibilă. Încercarea de a deschide ușile cu nasul și cu dinții nu sunt cele mai istețe, vă asigur.
Ilustrații: Ello.co
#3. Oarecum legat de subiectul anterior, încerc să fiu mai bun. Mă rog, nu mult mai bun, colindătorii mă exasperează în continuare. Când eram copil mergeam prin bloc cu colindatul. Erau blocuri în care toată lumea se cunoștea, vecina venea să ceară împrumut o cană de făină, două ouă, să aducă o prăjitură la degustare etc.
Acum habar nu am cum îl cheamă pe vecin, deși stăm aici de o grămadă de ani, nu mai scrie numele pe ușă, la cutia poștală sau pe lista de întreținere. Colindătorii sunt invariabil bruneței, ditamai vlăjganii, care par să nu accepte refuz la întrebarea “primiți bă cu colindu’?”. Mă rog.
Deci încerc să fiu mai bun, hai să mergem la fosta vecină, țiganca aia cu florile de la biserică, să îi ducem ceva de mâncare. Luăm două plase pline cu produse, hai să mergem. Ar fi bine, dar mașina nu mai pornește, s-a blocat contactul. Încerc, învârt, înjur, degeaba. Mă întorc în magazin, iau un spray, uraaa, contactul se deblochează și mașina pornește.
Pe drum încep să funcționeze neuronii, îi zic colegei, bre, dacă mă trimite după medicamente mă duc cu cea mai mare plăcere, dacă mă trimite după țigări…. Hai, las-o baltă, că te vei duce și după țigări, râde colega.
Ajungem, batem în geam, dăm plasele, coana plânge, ne mulțumește, apoi schimbă brusc tonul. Auzi, domnu’ Halexandru (așa îmi zice de vreo doi ani, nu am reușit să îi explic că nu mă cheamă așa, că mă cheamă Hadrian, pentru că probabil îmi va spune domnu Handrei), mânca-ți-aș curuletul lu’ matale (așa mă amenință de vreo doi ani, a mai avut o expresie pe care nu o fac publică acum, dar de atunci am evitat să mai plec de la birou în colanți), nu te duci să îmi iei și mie un pachet de țigări, că nu am mai fumat de două zile?
Râd mânzește, colega râde din plin, mă sui în mașină, mașina însă nu pornește. Încerc și încerc și încerc, contactul este complet blocat. Îmbrăcat subțire, nervos, e frig, plec la două străzi, îi iau țigări, până la urmă mă resemnez și las mașina acolo, unde stă și azi probabil, că nu a mai vrut să pornească. Dacă pun la socoteală și un calorifer electric pe care am încercat să îl pornesc și până la urmă l-am demontat complet, avem în față tabloul complet al săptămânii și revoltei tehnicii asupra lui Mila. Iar cumpărăturile au părut din seria “nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”.
#4. Probabil că ar trebui să încep să fac analize pentru vechiul an și să fac promisiuni și planuri pentru noul an. Nici nu mă gândesc. Stăteam să mă gândesc ce îmi doresc, cum sună mesajele alea de gândire pozitivă. Bull-shit, că nu pot să spun în română. Bre, glumim?
Hai să vedem. Cum ar sună ”rezoluțiile” pentru noul an ale unor medici, să zicem ăia de genul lui Lucan? Dar ale oamenilor politici de vârf, cei care sunt pe muchie? Dar ale procurorilor? Să fim curajoși și să ne întrebăm cum arată dorințele și business planul celor de la pompe funebre? Păi nu putem decât să sperăm că nu ne intersectăm cu ele.
Toate rezoluțiile mi se par fie o sumă a neîmplinirilor, a lipsurilor și a neajunsurilor (nu am casă, nu am mașină, nu am sănătate cum aș vrea, serviciu etc) fie o scrisoare către Moș Crăciun, dă Doamne nu știu ce, într-o zonă care iese de sub controlul personal.
Dacă fac analiza anului 2017, ce să zic, niciodată nu m-am gândit să contribui atât într-un singur an la sistemul privat de service medical.
Drept urmare vă doresc ce îmi doresc și mie, planuri rezonabile și realizabile, nu neapărat publice. Sărbători fericite!
Romanian
English