Anul asta mă gândeam să fac crosul. E mai scurt, fac şi eu o cursă mai rapidă, mai rămân ceva puteri, mă mai plimb şi eu pe dealuri după cursă, nu o să risc o accidentare înainte de semimaratonul Petrom.
Am însă un blocaj psihic la taxele cu 3 cifre, iar crosul se scria anul ăsta, încă din faza iniţială, cu trei cifre. Dacă nu te înscriai până în 15 februarie, taxa devenea 125 lei, care mie (ca de obicei, fac opinie separată) mi se pare măricică, folosesc un diminutiv ca să fiu delicat. Psihic, aşa lucrez eu, pe psihic, şi sunt un delicat.
Ca un finanţist amator ce sunt, am ales maratonul, la 125 lei primesc de trei ori mai mult. Şi mă caracterizează lăcomia.
La Moieciu, de câţiva ani, ajung în dimineaţa concursului puţin înainte de 7.30, parcând invariabil aproape de zona de start, puţin înainte de apariţia benzilor şi a gardurilor de restricţionare a parcării.
Acum eram obosit, am dormit jumătate de oră în plus şi am ajuns aproape de ora 8. Suntem opriţi la intrarea în Moieciu şi parchez în sfârşit în zona regulamentară, de care până acum scăpasem. Corectitudinea mea este cam cu steluţe, dacă pot să mă strecor este bine, dar dacă mă lovesc de regulamente nu încerc să negociez, ”ştii, că stau un pic mai sus”, ”ştii, am loc de parcare la o pensiune” sau alte gogoşele menite să înduioşeze cerberii.
Greu în țarc!
Deci parchez şi plec spre zona de start, să iau kit-ul. Ceea ce îmi va ocupa cam tot restul timpului. Uitasem cât de departe este centrul localității. După fiecare curbă mă aştept să văd steguleţe, poartă şamd. Steguleţe… sufletul. Ajung lejer precipitat, iau kit-ul, acum hai înapoi, să mă echipez.
Morala? Cu chiu, cu vai, făcând un pic de alergare, vreo 50 de minute nefăcând altceva decât să mă plimb între maşină şi centru, ajung cu greu înapoi la start în jurul orei 8.45. Măcar aveam făcută cât de cât încălzirea.
De intrat în ţarcul de la start ai doar două variante. Varianta frontală, dacă eşti campion, sau varianta dorsală. Campion nu sunt, aşa că încerc să intru prin, mă scuzaţi, spate.
Credeam că o să pot să avansez… Nici gând. Ţarcul e plin ochi, eu am o problemă cu statul la coadă şi nu fac nici un efort să mă strecor mai în faţă. Probabil am înaintea mea peste 1000 de alergători, probabil trebuia să mă plasez în prima jumătate, dar sunt relaxat în ultimii 10%. Ok, mea culpa.
Mai stăm de vorbă, mai căutăm sateliţii pe GPS, în faţa mea este un alergător cu beţe băgate în rucsac cu mânerele în jos, care îmi tot dă târcoale pe la gene cu vârfurile de oţel care ies ostil din rucsac, de nu mai ştiu cum să mă feresc, ca să nu îmi corecteze dioptriile.
Se dă şi startul, plec încet-încet-încet, că nu am pe unde, sperând să recuperez pe primii 2 km de drum forestier.
Nu prea merge. E aglomerat ca pe Magheru. Nu reuşesc să mă strecor, ţopăi în toate părţile, dar bat pasul pe loc. Îmi displace, nu este genul meu preferat de distracţie, e ceva între excursie cu şcoala şi coadă la promoţia de tigăi de la deschiderea unui magazin.
De fapt cam asta a fost povestea pe primii 5 km. Chiar şi în prima pantă este prea multă lume pentru gustul meu, se merge în coloană sau se depăşeşte riscant şi cu efort nejustificat. Ok, mai rămân de alergat încă 35 km. Ca să mă calmez încep să ronţăi bonbon du bassin de Vichy. Le iau cu religiozitate, ca pe anafură, convins că în ele stă puterea mea viitoare. Zahăr, glucoză, săruri de magneziu şi de minerale din ape rârâite franţuzit, acestea îmi vor da puterea să îndur chinurile şi mă vor apăra de crampe.
Prima buclă e cu soare, cer albastru, aglomeraţie şi constat doar că timpul se scurge în defavoarea mea. Termin bucla cu un timp mai mare decât voiam, cu vreo 2-3 minute mai mult decât anul trecut.
Bonbon de Vichy
Încep să fiu îngrijorat, iau beţele şi îmi propun să trag mai tare pe bucla doi, blindat cu încă o serie de bonbon de Vichy. Merge binişor, vreme superbă, soarele intră un pic în nori, aceiaşi copii ca şi anul trecut ne încurajează zgomotos şi inimos (Şcoala de munte, dacă nu mă înşel, mulţumesc),
Luminiţa mă întreabă râzând, “Coane, mai este cineva după tine?”, coborârea spre Grădiştea este fluentă şi lejeră, Asics merg perfect pe pământ sau iarbă. Cvadricepșii mei nu merg la fel de bine, dar trec de km 19 şi mi se ia o piatră de pe suflet.
Ţineam minte că sunt cam 38 km, încep să gândesc pozitiv, ”gata, partea grea a trecut”. Acum vine partea uşoară, a doua jumătate, este simplu, e ca şi cum aş merge doar la vale, am ajuns la fripturică şi apoi voi trece la prăjiturică. Am mai spus, treaba asta cu gândirea pozitivă mai dă şi rateuri uneori. Și cam asta va urma, rateul.
La punctul de alimentare au ceai. ”Moamaaa, ce bun e”. Cu fructe, bucăţele delicioase de fructe scăpate în pahar, să le dea Dumnezeu sănătate, bună idee să ai un ceai, chiar şi în luna mai. Îmi aduc aminte doar de ultimul semimaraton la care am participat, cu un pic de zăpadă, la care erau doar băuturi cu gheaţă.
Din păcate, după ceai vine urcarea. Naşpa. Încep să mă întristez şi să gândesc profund, poate totuşi între tartanul de pe stadion şi pantele montane este oarecare diferenţă. Probabil stadionul nu este cel mai inspirat loc de antrenament pentru maratoanele montane.
Pe urmă începe să picure. Cerul e negru, se face frig, picură antipatic, ploaia este simpatică dacă stai cu mândra în mansardă. Ce să zic, nu prea îmi place urcarea de pe bucla doi, şi eu tocmai aici mă gândeam să recuperez din timpul pierdut.
Dacă pe urcare nu prea îmi plăcea, când ajungem la Fundata începe să plouă cu adevărat. Ploaie rece, un pic de grindină, încep să tremur, sunt transpirat şi mă iau nişte frisoane neplăcute. Tare neplăcute. Şi picură, şi plouă, cerul este negru şi viitorul pare la fel. Acum urăsc beţele, mai trebuie să le car şi pe ele şi mi-au amorţit umerii şi antebraţele.
Influenţabil şi cu psihicul labil, încep cu Adrian nişte discuţii constructiv-distructive despre abandon, precum şi pariuri periculoase cu soarta. ”Dacă plouă în Moieciu abandonează”, la rândul meu mă gândesc, ”dacă fac peste 4 ore până în Moieciu, abandonez”. Întâi gândesc, apoi exprim. Joaca asta cu vorbele este periculoasă rău, demonii abandonului se agaţă cu ghearele de gambe, apoi de cvadricepși.
Pentru a mia oară mă întreb de ce am ales cursa lungă şi supliciul aferent în locul unei curse scurte şi poate confortabilă. ”De ce maraton şi nu cros? Doar din lăcomie? O penitenţă dusă la extrem? Tot nu am plătit păcatele?” Nu ştiu.
Ca de obicei, mă salvează încăpăţânarea şi orgoliul. ”Ce naiba scriu eu apoi, cum am abandonat?”
”Urcareo, te desfid!”
Ajung în Moieciu la mustaţă, la limita celor 4 ore, nu mă uit la ceas, las beţele, iau un flacon cu BCAA sau cam aşa ceva (cred că a fost foarte util), nişte caşcaval şi plec în bucla 3, iar cu beţele după mine.
Parcă aş merge spre eşafod. Începe prima urcare, apare o doamnă (am încurajat odată o doamnă la o cursă, i-am strigat “bravo fataaaa” şi ea s-a oprit să îmi spună că este o doamnă, aşa că nu mă risc în termeni) cu un aparat de fotografiat şi se opreşte să îmi facă o poză. Cu gura plină de caşcaval mă uit la ea şi râd fericit, că aşa sunt eu, fericit când urc pe pante, şi mi se umple inima de soare virtual. Nice people, mulţumesc.
Îmi aduc aminte că pe undeva am căştile, bag muzică şi încep să mă mişc mai cu talent. Iese soarele adevărat dintre nori, muzica urlă în căşti, o familie mă aplaudă şi mă încurajează, probabil arătam tare jalnic şi simţeau nevoia să mă îmbărbăteze. Le mulţumesc, şi ei insistă, puştiul se ridică în picioare şi mă aplaudă ca pe campioni.
Şi atunci apare unul din acele momente magice din cursă, lumina este fenomenală, iarba verde incredibilă, încurajările din inimă, îi iubesc pe oamenii ăia, oboseala dispare, divinitatea este mai aproape şi parcă aş plânge puţin. E magie, prind ceva aripi, chiar dacă sunt jumulite şi cu penajul cam rarefiat, iar energia mă va ţine câţiva kilometri. V-am spus, la mine totul este guvernat de psihic, şi îl am cam labil.
Fâlfâi încet, ceva între şoim şi pelican, pelican care are şi ceva peşte în cioc, ”garda moare, dar nu se predă” şi urmez poteca plină de păpădii galbene, fericit că am depăşit un pic stadiul de pinguin. Deşi pinguinul se descurcă onorabil pe coborâri, mai ales dacă este gheaţă…
Este foarte greu să spun despre ultima urcare că ar fi favorita mea. Nici o urcare nu este printre prietenii mei. Dar o fac şi pe asta, schimb cu greu tracţiunea de la urcare la plat şi apoi la coborâre, cam troznesc genunchii şi cârâie cutia de viteze.
Iar am greşit la calcule. Ţineam minte că sunt vreo 38 km, şi mă raportez în mod greşit la această distanţă atunci când îmi dozez efortul, stând disperat numai cu ochii pe ceas. Abia pe la km 39,5 încep să aud muzica de la fin
iș, apar grupurile de susţinere care fac o atmosferă fantastică şi reuşesc să fac o coborâre mai de Doamne-ajută.
După ultimele încurajări ajung la finish în 6h:03min, cu 11 minute mai mult decât anul trecut şi cu vreo jumătate de oră în plus faţă de ceea ce vroiam, sunt undeva prin prima jumătate a clasamentului, dacă asta are vreo importanţă, locul 232/511 finalişti. Zona de finiș este cu mochetă verde şi cu petunii, te simţi campion indiferent de locul ocupat, toţi sunt câştigători.
Pasta-party, aş sta la festivitatea de premiere, mai ales că este şi o tombolă, dar mă ajunge oboseala şi plecăm spre casă înainte de toate acestea.
Acum să fac şi tocăniţa.
Ecomarathon este prima mea alergare montană, cea care m-a convins că există magie. Dar…
Plusuri
– Echipa de organizare. Este formată din alergători montani de elită, au văzut o groază de curse şi au făcut la rândul lor o cursă profesionistă. Cursa este profi, fără nici un fel de discuţie, sub toate aspectele.
– Ca număr de participanţi este probabil cea mai mare cursă montană din România
– Voluntarii. Sunt fenomenali. Unii dintre ei sunt organizatori de curse, alţii sunt alergători, alţii sunt suporteri, rezultatul final este o atmosferă dintre cele mai calde la cursele de la noi.
– Arbitri. Nu sunt doar de formă, notează conştiincios şi îşi fac treaba cu brio.
– Traseul şi fotografii. Luna mai este superbă la Moieciu, munţii, păşunile, florile sunt incredibile. Pozele de la Moieciu sunt cele care m-au convins să particip prima dată la o cursă montană, şi la următoarele patru ediţii (nu am fost la prima ediţie). Sunt poate cele mai frumoase poze, atât datorită peisajelor cât şi meseriaşilor.
– Punctele de hidratare/alimentare. Puse unde este necesar, cu “de toate”, cu pasta-party la final, unde nu se supără nimeni dacă iei două porţii. Este un efort colectiv în care se vede ceea ce nu mai credeam că există în România: ospitalitate şi generozitate.
– Cronometrare şi clasament/diplomă disponibile imediat, on-line. Nu am regăsit în clasament persoane care în mod sigur au alergat, asta nu ştiu de ce, şi asta poate fi un minus, unul mic şi probabil remediabil sau deja remediat.
– Diploma pe care numărul 7 este scris cu nişte caractere interesante, care pot da senzaţia că am fost pe locul 1 la categoria de vârstă…
– Medalie diferită în fiecare an.
– Categorii de vârstă multe şi mărunte, atât la maraton cât şi la cros, cu premii pentru toate categoriile. Plus tombolă.
– Pachetul de concurs a inclus un tricou care nu mă zgârie, o şapcă Salomon şi un buff pentru finaliştii de la maraton
– Fermitate în acţiuni şi aplicarea regulamentului. Nu ştiu dacă a fost descalificat spadasinul care alerga cu beţe pe prima buclă, mă aşteptam ca arbitrii să îi atragă atenţia şi să îi ia jucăriile, dar ăsta este doar un detaliu. În anii trecuţi au fost şi cazuri în care fermitatea înainte de cursă s-a transformat în rigiditate, aici trebuie lucrat cu un pic de atenţie.
– Cursa copiilor şi premierea copiilor. Voi aprecia întotdeauna cursele care învaţă copiii cu alergarea şi competiţia sportivă, care oferă tricouri, medalii şi premii, cu participare gratuită.
– Atitudinea şi grija “eco”, aşa cum arată şi numele cursei.
Este posibil să mai fi uitat câte ceva, cu lucrurile bune te înveţi uşor şi ţi se par normale.
Minusuri
– Zona de parcare. Chiar dacă vreau să fac bel muscoli la gamba, este mult prea departe de zona de start.
– Aglomeraţia de la start şi după start. Eu cred că devine imperios necesară separarea crosului de maraton, ca oră de start sau ca traseu (în genul crosul pe bucla 2). Asta ar face posibilă şi creşterea numărului de participanţi la cros, dacă organizatorii au vreodată în vedere asumarea unei astfel de responsabilităţi. Aglomeraţia mi-a ieşit pe nas şi mi-a stricat toată plăcerea concursului pe primii 5 km. Vreau socializare, dar acum am fost mult prea intimi, cam ca la metrou la Piaţa Unirii.
– Taxa de la cros, care a devenit 100 lei. În urmă cu trei ani mă apuca pe mine o pledoarie cu taxele, cu care am devenit şi mai antipatic. La sfârşit băgam un PS, care mi-a atras la comentarii şi prima din multele pierderi publice de respect, în care scriam cam aşa (era în 2012, în decembrie, deci se termina anul): “Mă întrebam în acelaşi timp ce cursă este aia la care am simţit că plătesc preţul corect. Cursa model din punctul meu de vedere a fost Ecomarathonul de la Moeciu. Nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni, mai ales că nu am alergat foarte mult în acest an, dar mi s-a părut cursa perfectă”.
Ei, la minim 100 lei nu mi se mai pare perfect crosul. Am deja 5 tricouri, 4 şepci Salomon şi 3 buff-uri (buff-urile se dau doar la sosirea la maraton, în timpul regulamentar), la cros aş merge doar dacă preţul este cu două cifre, şi aş renunţa în schimb la oricare dintre obiecte. Nu înseamnă că preţul este corect sau incorect, la un preţ cu 3 cifre pentru un cros eu am un disconfort psihic şi eu lucrez foarte mult pe psihic, aşa cum v-am mai spus.
– Termenul limită în care se poate transferă înscrierea mi se pare prea mic, cu mai mult de o lună şi jumătate înainte de competiţie.
Cam atât mi-am adus aminte din cursă.
P.S. Conform specialiştilor britanici, aceeaşi doză de endorfine se poate obţine mâncând o ciocolată amăruie în faţa televizorului, costă mult mai puţin şi nu te doare nimic după aceea. Cât o să mai pot da din picioare voi prefera întâi cursa, apoi ciocolata.
Foto: Alex Axon, Fisheye.ro și soția
Romanian
English