Moieciu: doar o foaie din trifoiul Ecomarathonului
Ne apropiem vertiginos cu mașina de Moieciu de Sus, pentru cursa tradițională din mai: Ecomarathon. Și e atâta verde, indiferent spre ce punct îți îndrepți privirea, că până și cerul pare că și-a luat o nuanță prăzulie. Este verdele ăla dulce, proaspăt, de-ți vine să muști din frunzele pufoase.
Cum toată lumea ajunge în ziua de dinainte, cele câteva ore până la start te încarcă, te introduc într-o anumită stare, te liniștesc și te energizează în același timp. Eu nu îndrăznesc încă să mă bucur pe deplin: mi-e gândul la ploaie. Știu că asta înseamnă noroaie, frig, derapaje pe coborâri, iar în cazul unora, chiar hipotermie (așa cum se întâmplase anul trecut, când la aceeași dată dăduse și cu puțină zăpadă). În plus, eu nu sunt cel mai pregătit alergător de montane, am făcut trei asemenea alergări cu totul. În plus, pe la noi, pe la nivelul mării, destul de greu cu pregătirea de montan. Scări până pe plajă și înapoi, o stradă în pantă bătută obsesiv dus-întors și, eventual, un drum la Cheile Dobrogei.
Totuși, cursa de la Moieciu fiind una cu o diferență de nivel rezonabilă, fără puncte periculoase, e accesibilă și începătorilor în ale montanelor, ca mine. Dar tot acolo vin și cei mai buni dintre cei buni (caprele negre, cum îmi place mie să le spun): Viorel Palici, Robert Hajnal, Ingrid Mutter (care duminică a și bătut recordul la feminin al cursei de maraton, cu 4 ore și 8 minute).
Anul trecut ratasem Ecomarathonul, după ce m-am trezit mult, muuuult prea târziu pentru înscriere. La o cursă atât de mare, te mobilizezi rapid după ce se dă drumul la înscrieri. Se pare că n-am învățat lecția foarte bine, pentru că nici anul ăsta nu am fost foarte departe: prin martie, când m-am gândit eu că e momentul, deja nu mai erau locuri. Am completat totuși formularul și am avut o surpriză plăcută. Așteptarea a meritat și, după niște zile, s-a eliberat un loc, așa că am primit mailul că pot face plata.
Nu am ales Moieciu pentru că n-aveam unde mă duce. Auzisem foarte multe vorbe bune despre cursa asta. Că organizarea e fără reproș, că traseul e minunat, că voluntari așa inimoși nu vezi prin multe alte locuri (în organizare se cam implică tot satul), că e o atmosferă de milioane și la start, și pe traseu și la finish. Că, din atâtea sute de oameni, dai oricum peste o grămadă de cunoscuți și te simți între prieteni …și lista continuă.
Ce să vezi, toate s-au dovedit adevărate! “Stai să vezi gogoșile de la ghereta de lângă finish”. Ei bine, pe ele nu prea le-am văzut și cu atât mai puțin gustat după cursă, când aș fi avut mai mare nevoie de ele: ghereta era închisă temporar “din lipsă de materie primă”…
Prin soarele și noroiul Ecomarathonului
Dar să revenim la start. Un pic de răcoare, dar nici urmă de ploaie (plouase totuși în ziua de dinainte). Sute de oameni colorați în fel și chip aleargă care încotro să-și facă încălzirea. Eu nu-s deloc în cea mai bună formă (ca de obicei, n-am reușit să dorm în noaptea de dinainte și, bașca, de data asta, am venit și cu o gleznă luxată). Ne înghesuim ca sardelele în țarcul de la start – cei de la crosul de 14 km și cei de la maraton pleacă în același timp, un motiv de relativă nemulțumire pentru unii participanți mai pretențioși (sau poate mai prețioși, voi decideți J).
Cam 1.400 de oameni stau umăr la umăr într-un spațiu de câțiva zeci de metri pătrați dar, pentru mine, e bine așa, că ne încălzim. Din fiecare metru pătrat de oameni se ridică un miros dens de Diclofenac. Pornim toți în forță pe cei 3 km de alee betonată cu care începe cursa și pentru unii, și pentru ceilalți. Iar mă fură viteza celor mai rapizi ca mine, și iar accelerez mult, fără să mă gândesc la ce urmează. “Îi dau rapid pe aici, cât pot, că pe urmă oricum o să merg ca melcul”. Strategie greșită. La km 2, deja, mi se aprind toate becurile de alarmă – greață, dureri de gleznă, amorțeli. Urcarea nici măcar nu începuse.
“Nu te opri, nu te opri, mai e doar un kilometru pe beton, profită de el!”. Dar nu se poate. Trag frumos pe dreapta, să nu-i încurc pe ceilalți și plănuiesc să aștept doi prieteni care merg în ritm mult mai relaxat. După vreo jumătate de minut, mă înving rușinea și privirile celor care se uită zâmbind când mă văd pe margine. Urmează un târâș-grăpiș până la kilometrul cinci, unde e și primul punct de alimentare.
Foto: adora-studio.ro
O gură de apă, un fruct și gata. Se face foarte cald, e ditamai soarele și mă felicit că am decis totuși să plec în tricou. Urcări prin pădure. Și ce pajiște, ce covor de flori galbene. Ce flori or fi astea de seamănă cu clopoțeii? BUF! Acolo, în buza pădurii, cu ochii când la flori, când la Piatra Craiului din zare, îmi intrase piciorul până la jumătatea gambei în noroi. Jumătate de corp s-a dus după el. Echipamentul meu cel fistichiu era pe jumătate gri.
Cineva mă ajută să mă redresez. Surpriză, e Superman în persoană! (un alergător străin echipat în costumul roșu-albastru al supereroului). Eh, măcar de aici pot să nu mă mai feresc atât, acum nu mai contează în câte bălți sau noroaie mai intru. Așa că, abia de pe la jumătatea traseului, mă mai relaxez și mă decid că peisajul merită mai multă atenție decât pace-ul.
Încă o urcare mai lungă, încă o coborâre pe o alee îngustă, unde se merge în șir indian. Și încă un kilometru până la finish. Și chiar acolo, pe ultima sută, încă un derapaj din neatenție și un strat proaspăt de noroi pe mine. Oboseala își spune cuvântul și ajung la finish șchiopătând și debusolată, cât pe ce să fac stânga și s-o apuc pe traseul de la maraton. Mă corectează organizatorii și…game over!
Se întorc și amicii din grup care mai erau de venit, ne tragem toți sufletul și pornim în drumeție pe bucla 3 (căci așa e gândit Ecomarathonul, ca un trifoi cu trei foi…sau bucle), ca să-i încurajăm și fotografiem pe cei de la maraton.
Ne trec prin față sute de oameni. Ne salută, ne mulțumesc, câțiva încearcă sărituri sau o atitudine vioaie pentru poze. Mulți ne întreabă cât mai e până la finish, ca să știe cum să-și dozeze ce le-a mai rămas din energie. Doar un kilometru, un kilometru și jumătate. Sunt ușurați. Avansăm pe potecă să le ieșim în întâmpinare. Un domn de 60 plus trece zâmbind pe lângă noi mânuind încet bețele și pășind încet, ca o pisică. Nu dă vreun semn că l-ar durea ceva. Mă uit lung după el și aplaud. Respect.
În curând, parcă suntem mai obosiți ca maratoniștii care trec pe lângă noi în sens invers. În curând, nu ne vor mai mulțumi că am venit la încurajare, ci ne vor încuraja ei pe noi. Într-un final, decidem să coborâm și, aproape de poale, ne prinde o ploaie torențială. E cea cu care ne tot amenințase prognoza. Ne adăpostim în cortul voluntarilor și nu-i lasă inima să ne lase de izbeliște (chiar fiii ploii! :), așa că mai cheamă special o mașină pentru noi. (Vă mulțumim, domnilor!). Acum e lesne de înțeles de ce toată lumea care a fost măcar o dată la Moieciu spune că e o cursă de suflet, că atmosfera e una mai prietenoasă ca oriunde altundeva și de ce vrea să revină.
Jos șepcuța de alergător!