Sâmbăta trecută, în loc să îmi văd de somn așa cum fac oamenii normali la orele mici ale dimineții, dârdaiam de frig la Bâlea Cascadă, așteptând să iau startul la Transmaraton. Momentul mult așteptat a venit la câteva minute după ora 7:00, iar aventura a ceea ce avea să fie cea mai lungă cursă de până acum a început.

de Mădălina Amza

Îmi împărțisem în minte traseul de 70 km pe mai multe bucăți, fiecare cu strategia aferentă, și știam din start că primii 14 km în urcare vor fi cei mai dificili. Realitatea de la fața locului a depășit oricum așteptările mele cele mai pesimiste de gazelă crescută la șes, iar după primii 500 de metri deja mă întrebam ce o fi fost în capul meu când m-am înscris în cursa asta. “Lăcomieeee!” ar fi zis un clasic în viață.

Dacă inițial strategia mea era să intercalez 5 minute de alergare cu 1 minut de mers, m-am răzgândit pe loc și am făcut taman invers: 5 minute de mers alert intercalate cu câte un minut de alergare, cât să dea bine în poze și în filmarea aeriană.

În cele două ore (și ceva) parcurse până la Bâlea Lac am avut timp să mă gândesc la toate diminețile în care am ocolit movila din IOR, la toate sfaturile de bun simț pe care le-am ignorat și să promit că dacă trec de încercarea asta o să fac rampe, o să fac pante, o să merg în mâini și o să mă dau de-a berbeleacul, numai să nu mai trec vreodată prin așa ceva.

M-am bucurat însă de peisaj și am mai schimbat câteva cuvinte cu niște ciobani care erau cu oile la păscut, revoltați de faptul că domnul (Adi, multîncercatul meu soț, care a fost voluntar la Transmaraton și m-a însoțit tot traseul) merge pe bicicletă, iar pe mine mă lasă pe jos. Am mai pus o poză pe Facebook, am mai citit câteva mesaje de încurajare și m-am amuzat de necazul unora dintre prietenii mei, nedumeriți de faptul că la Realitatea TV au anunțat că e o singură femeie înscrisă la proba de ultramaraton.

Profit de ocazie pentru a explica tuturor că a fost vorba de o neînțelegere cauzată de faptul că eu m-am înscris pe ultima sută de metri în competiție, iar jurnaliștii respectivi nu s-au mai chinuit să actualizeze informațiile. Oricum, în condițiile în care alerg ultramaratoane, îmi place berea și dețin un asemenea instrument nu simt nevoia să fac mare caz de feminitatea mea.

Într-un final am ajuns și eu la tunelul care marca sfârșitul urcușului, unde un polițist a avut amabilitatea de a mă avertiza să nu alerg pe trotuar, pentru că este un canal descoperit. Mi-a stat pe limbă să întreb de ce nu-l acoperă sau nu-l semnalizează dacă tot știu despre el, dar m-am abținut și i-am mulțumit pentru informație.

Cum am intrat în tunel, am simțit imediat diferența. Picioarele au început parcă să alerge fără mine și să prind o viteză din ce în ce mai mare. Era exact ce îmi imaginasem când am auzit prima oară de Transmaraton: peisajul superb, muzica urlând în căști, eu sprintând ca o gazelă. Am trecut pe lângă o tarabă cu tării și dulcețuri unde mi s-a oferit o țuică, însă am refuzat grațios și mi-am văzut de drum.

La un moment dat am realizat că alerg puțin cam prea repede, fapt confirmat și de ceas, care arăta 4:20/km. Știam că e o nesăbuință pe care s-ar putea să o regret mai târziu, însă n-am încetinit. Ușor, ușor pantele au început să se domolească, la fel și viteza mea. Mai o oprire la vehiculul de suport, mai o poză pe traseu, mai un update pe Facebook, însă kilometrii păreau să se lungească tot mai mult.

Undeva pe la kilometrul 50 am călcat strâmb (la propriu), moment din care am început să șchiopătez și să am dureri din ce în ce mai mari. Din fericire aveam o rezervă impresionantă de gel Ice Power, care mi-a mai alinat suferința până la finish.

Șoferii care aveau drum pe Transfăgărășan la acea oră puteau privi cu mirare o domnișoară pe marginea drumului, care făcea niște lucruri ciudate cu mâinile prin pantaloni și ce or fi gândit, numai ei știu. Șontâc-șontâc am continuat, schimbând din mers câte o vorbă cu diverși cetățeni care își vedeau de mici, bere și manele.

Cum GPS-ul meu începuse să dea rateuri și rămăsese în urmă cu vreo 4 km, am avut grijă să îl întreb pe Adi din minut în minut cât mai avem, până mi-am dat seama că încep să semăn cu măgarul din Shrek în drum spre Regatul Departe. Oricum, e bine că era și el dotat cu o astfel de minune a tehnicii, altfel riscam să trec de Vidraru și să ajung până la Curtea de Argeș.

Pe la kilometrul 58 am mai făcut o oprire unde m-am întâlnit cu Victor Vlad și Ștefan Oprina, câștigătorii probei de semimaraton, care mi-au făcut galerie și mi-au povestit cum au trecut linia de finish de mână. Am mai făcut câteva miștouri despre cum vor împărți premiul (un weekend romantic la munte!) și am pornit din nou, de această dată și în compania lui George, coachul meu de încredere.

George a fost o prezență foarte tonică și m-a ajutat să mai uit de dureri și oboseală: mi-a făcut morală că m-am îndopat cu atâtea chimicale, mi-a povestit vrute și nevrute, a făcut și un filmuleț. Mi-a crescut puțin și adrenalina văzându-l cum aleargă pe mijlocul benzii parcă special pentru a înfuria șoferii. La un moment dat ni s-a alăturat și Gabi Solomon, care ne-a povestit despre cum la anul au în plan un traseu și mai sadic.

Finișul era din ce în ce mai aproape, iar pantele o luaseră din nou razna. De fiecare dată când credeam că în sfârșit va începe coborârea spre baraj, constatam că iarăși urmează o urcare, motiv pentru care vocabularul limbii române s-a îmbogățit cu câteva expresii noi, pe care însă nu le voi reproduce aici.

Cu vreo trei kilometri înainte de finish a început și mult așteptata coborâre, iar eu am intrat în starea mea specială, copleșită de emoții și de o senzație de ușurare. Nu îmi mai amintesc mare lucru decât că mi s-a făcut o primire foarte veselă și zgomotoasă, cu multe pupături, îmbrățisări, felicitări, poze și tot tacâmul. Și m-am bucurat că mi-am îndeplinit obiectivul de a termina sub timpul limită de zece ore, fie și doar cu 7 minute. Pam-pam.

După cursă au urmat, în această ordine: cel mai bun duș din viața mea, cea mai bună masă din viața mea și cel mai bun somn din viața mea. A doua zi am plecat spre București parcurgând traseul pe care am alergat, de această dată cu mașina, și minunându-ne cât e de lung.

Acum, după ce emoțiile s-au mai domolit, îmi dau seama că participarea mea la această competiție a fost o nebunie și n-aș recomanda nimănui să se arunce cu capul înainte în felul ăsta. Am încălcat o grămadă de reguli de bun simț (de exemplu, să nu te înscrii la un ultramaraton de 70 km în condițiile în care nu ai la activ nicio competiție cu diferență de nivel și când știi că în ultimele două luni ai cam tras chiulul de la alergările lungi), însă în același timp știu că va rămâne una dintre cele mai dragi amintiri ale mele.

Nici acum nu prea îmi vine să cred că s-a întâmplat, însă ieri mi-a confirmat un taximetrist care mi-a povestit că „niște nebuni, dom’le, cică au alergat sâmbată saptej` de kilometri p-acolo pă Transfăgărășan”. Să-l contrazic nu pot, dar vorba Enonei Chiriac de la ”Inima Copiilor”, măcar suntem niște nebuni liniștiți. Mai bine alergăm decât să dăm în cap la oameni, zic eu.

Foto: Florin Neagu, Florin Totalcă, Andrei Roșu

Comments

comments

Previous post

600. Crosul Societății Civile

Next post

S-a sinucis din dor de alergare!

Madalina Amza

Madalina Amza

14 Comments

  1. septembrie 11, 2012 at 8:18 am

    Frumos, felicitari pentru curaj si realizare!

  2. Oana
    septembrie 11, 2012 at 8:29 am

    Bravo Mada!!!!

  3. septembrie 11, 2012 at 8:57 am

    Felicitari inzecite. Insaptezecite!

  4. Stamatin
    septembrie 11, 2012 at 10:17 am

    enorm de multe felicitări! bravo, bravo, bravo!

  5. septembrie 11, 2012 at 12:14 pm

    Gazela ce zburda prin savană s-a înhăitat cu caprele negre şi ţopăie veselă prin munţi… Nu ştiam că şi gazelele migrează!

  6. Roxana Ghilt
    septembrie 11, 2012 at 12:52 pm

    Felicitari, Madalina! Toata stima.

  7. ramona
    septembrie 11, 2012 at 1:12 pm

    felicitari, Madalina. frumos povestit, la cat mai multe astfel de curse cu cat mai putine dureri musculare. felicitari si sustinatorului „instrument din dotare”;;)

  8. coyoty
    septembrie 11, 2012 at 3:26 pm

    Nu stiu cum poti, nu stiu ce ai luat dar …………vreau si eu doza dubla sau ceva pentru primul maraton, te rog………!

    Respect!
    Felicitari!

  9. George
    septembrie 11, 2012 at 3:39 pm

    Respect, woman

  10. septembrie 11, 2012 at 11:20 pm

    Felicitari Madalina!! Ai sarit un pic in apa fara sa stii sa inoti dar ai invatat repede si foarte bine!

  11. Gazela
    septembrie 12, 2012 at 2:01 am

    Multumesc tuturor pentru aprecieri si gandurile bune 🙂

    @Coyoty: multa bafta la maraton si nu uita sa te bucuri de alergare.

  12. coyoty
    septembrie 12, 2012 at 3:23 am

    Mai poti scrie dupa efortul depus? eu cred ca eram in coma indusa pana se descoperea un antidot, ………70 de km?? WOW!

    Ma inclin!

  13. Gazela
    septembrie 12, 2012 at 6:48 am

    Coyoty, n-ai de unde sa stii pana nu incerci 🙂

  14. Gabriel
    septembrie 12, 2012 at 1:02 pm

    Felicitari si la mai mult : la 100 de km.

    In tunel am avut si eu o dilema: daca sa alerg pe trotuar sau pe sosea. Gandul initial a fost sa alerg pe trotuar din cauza neincrederii mele funciare in soferi (unii au luat carnetul prin coruptie, altii au probleme cu vederea, cu psihicul, cu responsabilitatea, cu alcoolul etc etc). Insa in timp ce am facut cativa metri pe trotuar am observat ca erau denivelari accentuate, iar vizibilitatea in fata era mult mai proasta si mi-a fost frica ca ma voi impiedica si voi cadea pe acolo. Dar la o gura de canal descoperita nu mu m-as fi asteptat pe acea gura de plai.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *